Ziua 38

Către dirijorul corului, pentru jedunthun. Un psalm al lui David.

Am promis așa: "Să-mi controlez purtările, să nu păcătuiesc cu vorbele;

Gura să mi-o stăpânesc, când pe cei răi îi întâlnesc".

Am amuţit şi m-am umilit, bine n-am vorbit şi durerea mea s-a răscolit.

Ardea inima în mine când tăceam, şi sufletul mi-l aprindeam;

Deci am zis așa: "Doamne, arată-mi cum voi sfârşi, câte zile voi mai trăi, cât de neînsemnat pot fi.

Uite, zilele mele sunt de-o șchioapă, și viața mea, înaintea Ta, e nimica toată.

Toate sunt zadarnice; oamenii, oricât ar fi de buni, sunt deșertăciuni. (Cu strigăte)

Așa trece omul, ca o umbră, așa se agită ca un fum, adună averi și nu știe pentru cine și cum.

Şi-atunci, Doamne, ce mai aștept? Speranța mea e la Tine!

Iartă-mi toate păcatele; să nu râdă proștii de mine.

Stau ca un mut, gura n-o deschid, pentru că știu că Tu m-ai făcut.

Dar nu mă mai bate, că loviturile mâinilor Tale sunt cumplite.

Tu îl pedepsești pe om pentru păcate, ca să se îndrepte; și tot ce are mai scump topești ca o molie, pentru că omul e nimicnicie. (Cu strigăte)  

Auzi rugăciunea mea, Doamne, şi rugămințile mele ascultă-le; uită-te la lacrimile mele!

Deși sunt străin înaintea Ta, trecător ca și tatăl meu și mama mea.

Dă-mi puțină pace, să mai zâmbesc, înainte de a mă duce şi să mă prăpădesc.

Indicația din supra titlu, pentru jedunthun (sau idutun), este pentru unii comentatori o trimitere la un cântăreț din epocă, pentru alții e o referință la un tip de melodie. Rădăcina cuvântului, însă, este legată ca semnificație de laudă. Dar aici nu e un cântec de laudă, prin urmare avem un indiciu al schimbării de registru dinspre psalmul anterior, plin de durere și suferință, spre această cântare, care nu este doar o cerere de vindecare, ci și o constatare despre efemeritatea ființei umane, despre deșertăciunea orgoliului uman.

Pe de altă parte, psalmul acesta, în mod evident, continuă logica psalmului anterior (vezi versetul 11), iar cele două cântece sunt legate unul de altul pe cale de consecință. După vindecarea de suferințe psalmistul constată că mândria, vanitatea, orgoliul uman sunt simple iluzii, fum și umbre, chiar cause ale pedepsei divine. De fapt omul este neînsemnat, este tselem, simplă manifestare fantomatică, reprezentare iluzorie. Iar nimicnicia individuală omului (iysh) este extinsă la adresa întregii omeniri (adam), toată umanitatea este doar un abur trecător pe lume. Toate lucrurile care ne par importante, gloria lumească, prosperitatea, de fapt viața însăși, sunt trecătoare. Singurul lucru nepieritor este Dumnezeu.

Prin urmare cerința de la final, dă-mi pace, înseamnă chiar lasă-mă în pace, mai dă-mi puțin răgaz, Doamne, lasă-mi un timp de respiro, știu că tu ești Creatorul Atotputernic, nu te rog decât să mă mai îngădui pe lume încă puțin, pentru că oricum nu mai am mult, și oricum voi pieri, deci dă-mi voie să mă mai bucur puțin de faptul că sunt viu și trăiesc. Și să te iubesc!

Psalmul simplificat: Ce să mai vorbesc, tac și mă smeresc. Tu m-ai făcut, Doamne, accept tot ce primesc. Mai dă-mi puțină viață, să mă veselesc.