Ziua 29

(Un psalm. Cântec al lui David la sfințirea casei.)
Doamne, laude ți-am înălțat, că Tu m-ai ridicat când am picat, și pe dușmanii mei să râdă de mine nu i-ai lăsat.
O, Doamne, Dumnezeul meu, spre Tine am strigat şi Tu m-ai vindecat.
O, Doamne, din groapă m-ai scos, sufletul din întunericul iadului mi l-ai salvat, am rămas în viață.
Toți credincioșii să aducă laude Domnului, lăudați numele cel sfânt al Lui.
Că mânia Lui durează o clipă, dar binecuvântările Lui țin o viață.
Și după plânsul de seară, urmează bucuria din zori.
Când m-am simțit în siguranță, mi-am zis: Nimic nu mă poate clinti.
Când Tu, Doamne, m-ai iubit, am fost neclintit ca un munte. Dar când nu te-am mai văzut, de multe m-am temut.
Către Tine, Doamne, am strigat şi la Dumnezeu așa m-am rugat:
Ce-ți pasă dacă mor și ajung în mormânt? Poate praful să te laude, poate țărâna să spună cuiva adevărul Tău?
Ascultă-mă, o, Doamne, și ai milă de mine; Doamne, ajută-mă.
Tu mi-ai schimbat jalea în bucurie, tu ai transformat doliul în distracție,
Cinstea mea să te laude pe Tine, nicio clipă să nu tacă.
Doamne, Dumnezeul meu, Te voi lăuda mereu!

Ca în alte părți ale Psaltirii, relația credincios-divinitate este binară, aproape tranzacțională. Dumnezeu îl ridică pe om din necazuri, omul, la rândul lui, îi ridică, îi înalță laude lui Dumnezeu. Acesta e un Dumnezeu al transformării, el preschimbă lacrimile în bucurie, moartea în viață, groapa în munte, hainele de doliu în haine de divertisment, omul disperat în omul fericit. Pentru aceasta Domnul merită să fie lăudat și slăvit în vecii vecilor.
Dar în absența lui Dumnezeu, fără prezența lui, toate sunt întoarse de acolo de unde au pornit, în lacrimi, durere și moarte. Fără ajutorul și mila lui Dumnezeu credincioșii nu sunt decât niște păcătoși cu ifose, niște atei care nutresc iluzia că sunt speciali. Oamenii sunt mereu în buza morții, în vârful degetelor răului, diferența dintre bucurie și jale este foarte mică. Între viață și moarte e o distanță scurtă.
Iar tocmai conștientizarea fragilității naturii umane îl face pe credincios să strige, dacă mor, la ce-ție bună, Doamne, moartea mea; dacă eu ajung în mormânt, cum voi mai cânta numele tău de acolo. Iar această invocare a perisabilității umanului, îl face pe Dumnezeu să intervină, singura recompensă pe care o așteaptă, la rândul său, de la noi, fiind cântecul de laudă, recunoștința omului credincios.
Iar introducerea, supratitlul vine aici ca o explicație necesară. Nicio casă, nicio familie, niciun lucru pe lume nu se poate întemeia pe altceva decât pe credința în Dumnezeu. Altfel, nu se alege decât praful!

Psalmul simplificat: Dumnezeu m-a scăpat, lacrimile în bucurie mi le-a transformat. Fie numele Domnului veșnic lăudat!