Ziua 32

Cu Domnul să vă bucurați, toți credincioșii cântați! Toți oamenii buni să fie lăudați.

Pe Domnul cu strune să-l lăudați, pe zece corzi să-i cântați.

Cântec nou cântați, strigați, aplaudați, dansați.

Cuvintele Domnului sunt adevărate, tot ce face El, face cu dreptate.

Domnul iubește binele și dreptatea; de mila și bunătatea Lui e plin pământul.

Cuvintele Domnului au făcut cerul, din suflarea gurii Lui a ieșit întreg universul. 

El a adunat mările și oceanele la un loc, adâncurile pământului le-a umplut cu de toate.

Tot pământul să se teamă de Domnul; tot ce suflă pe lume să se teamă de El.

Pentru că El a zis și s-a făcut, El a spus să fie și a fost.

Degeaba fac planuri oamenii, în zadar uneltesc popoarele,

Numai planul Lui e etern, numai voia inimii Lui ține din generație în generație.

Binecuvântat neamul care îl are Domnul ca Dumnezeu, poporul pe care El l-a ales să fie poporul Lui.

Domnul privește din cer și îi vede pe fiii lui Adam.

Din locul unde stă observă tot ce mișcă pe pământ,

El a făcut inimile tuturor, știe tot ce avem de gând.

Nici armatele nu-i salvează pe generali, nici forța nu-i ajută pe cei tari.

Degeaba au tancuri și arme, pentru că nu puterea lor îi va salva.

Iată, ochii Domnului văd cine se teme și cine crede în El.

Pe aceștia de moarte îi va salva, de foamete îi va scăpa.

Sufletul nostru după Domnul a așteptat; El ne-a ajutat și ne-a apărat.

De El inima noastră s-a bucurat, pentru că în Sfânt Numele Lui ne-am încredințat.

Doamne, cum Te iubim noi, așa să ne iubești și Tu.

Acest psalm este unul dintre puținele cântece care nu poartă nicio indicație, niciun supratitlu (sau, după cum zice Biblia de la 1688, este nescris deasupra la jidovi). Avem înainte un psalm anonim, fără sugestii, fără indicații, un psalm curat și pur, destinat doar laudei numelui lui Dumnezeu (YHWH), bucuriei de a fi credincioși (tzadik), iubirii față de Dumnezeu Creatorul cerului și al pământului. O altă explicație, destul de plauzibilă, este că acest psalm nu face decât să continue psalmul anterior și, într-adevăr, ultimul vers din 31 este aproape identic cu primul vers din 32! Oricum ar fi, este un indiciu al continuității și fluidității primei cărți a Psaltirii.

Cuvântul utilizat în deschidere (ranan) este mai mult decât bucurie, el are atașate semnificația de dans, de manifestare zgomotoasă, exuberantă a senzației minunate pe care ne-o dă iubirea de Dumnezeu. Aproape că îmi vine să spun: aplauze lui Dumnezeu, aplauze oamenilor buni. Un alt termen bun pentru acest mesaj de bucurie peste măsură ar fi exultați, dar el este prea limitat ca neologism. Prin urmare am ales repetiția ca mijloc de accentuare a bucuriei (repetiție care e în logica textului psaltic).

Încă de la început, într-un mod specific Psaltirii, rolurile sunt aici, scurt timp inversate. Într-un cântec de laudă lui Dumnezeu ni se spune de la început că nu doar Domnul merită laude, dar și că oamenii, care cred cu putere în cuvintele Lui, sunt vrednici de laudă. În versetul următor devine explicit termenul (cu rădăcina în cuvântul halal), lauda este reciproc atribuită și oamenilor buni și lui Dumnezeu cel Bun. Vulgata redă frumos acest echilibru: laudate iusti Dominum rectos decet laudatio, adică Lăudați-l pe Dumnezeu, pe credincioși se cuvine să-i lăudăm.

Instrumentele cu care suntem îndemnați să îl lăudăm pe Dumnezeu sunt mai puțin importante din punct de vedere tehnic, referința la alăute, sau la harfa cu 10 corzi, nu sunt doar trimiteri la instrumentele cu coarde din epocă. La fel de bine putea să fie chitară, țambal, liră sau harfă. Am putea să îl lădăm pe Dumnezeu cântând la frunză sau fluierând într-o sticlă goală! Relevant este că lauda lui Dumnezeu trece de la cuvinte (în primul verset), la instrumente (în al doilea verset). Eu citesc aici dubla referință la modalitatea cum trebuie să aibă loc lauda cuvenită lui Dumnezeu, atât din gură (din vorbe, din cuvinte), cât și din acțiuni (din fapte, deci din instrumentele pe care le utilizăm zilnic). Tot ce spunem, tot ce facem, trebuie să fie o formă de slavă adusă lui Dumnezeu. 

Versetul 5 ne oferă motivația principală a laudelor care se cuvin aduse lui Dumnezeu. E plin pământul de faptele Lui bune, de Binele Lui, de bunătatea Lui, fie și numai pentru că mai putem trăi o zi, doar Lui îi putem mulțumi. Credința și bunătatea (tzedek), dreptatea și corectitudinea (mishpat), acestea sunt dragi lui Dumnezeu, pe acestea le iubește, de aceea le răsplătește, la rândul său, cu milă, dragoste și bunătate (hesed) pentru credincioși (tzadik). 

Apoi cântecul se mută de pe pământ în ceruri, pentru că nu doar lumea noastră este creată de cuvintele Domnului, ci și întreg universul. Psalmul ne duce înapoi la Geneză, la Facerea lumii, unde puterea lui YHWH se manifestă în creație, se exprimă prin Cuvânt. Cum am putea să nu ne minunăm, să nu ne speriem și îngrozim de această putere? Nimic din ceea ce există, nu există fără el. Degeaba plănuiește omenirea (govyim), degeaba uneltesc națiunile și popoarele (ammim), degeaba planifică politicienii, Dumnezeu nimicește toate lucrurile care sunt făcute fără voia Lui. Fără Duhul lui, nimic nu funcționează, nimic nu se face.

Și, totuși, cu acest Creator atotputernic vorbim direct, noi, ființe imperfecte, ne adresăm Lui, îi cerem lucruri, pretindem diverse daruri, avem impresia că ni se cuvine ceva. Ce putem realiza noi prin propriile noastre puteri? Până unde putem să ajungem utilizându-ne forța și ambiția. Degeaba ne punem speranțele în puterile care ne stau la dispoziție (textul spune degeaba te încrezi într-un cal, pentru că nu calul te va scăpa). Nu El ne-a conceput pe fiecare dintre noi, nu știe el și ce gândim, înainte de a putea concepe aceste gânduri? De aceea trebuie să ne purtăm ca și când am fi mereu supravegheați de Dumnezeu. De aceea în tot ceea ce facem trebuie să îl avem pe El alături.

Versetul 12 introduce ideea de moștenire a lui Dumnezeu, de popor care este urmașul (în sensul cel mai pragmatic) al lui Dumnezeu. Totuși, cine e acest neam ales de Dumnezeu? Este vorba de un popor anume, e vorba de o moștenire genetică, ceva transmis pe cale naturală? Termenul utilizat este hagovy, aceeași rădăcină cu govyim de mai înainte, respectiv e numele generic al oricărei nații, a oricărui popor care dorește să urmeze poruncile, cuvintele și dorințele lui YHWH.
Poporul iubit de Dumnezeu este orice popor care îl iubește pe Dumnezeu. Orice om care îl iubește pe Domnul devine, automat, urmașul (moștenitorul) darurilor cerești. Nu puterea pământească, nu banii, armele sau planurile pe care oamenii le pot face sunt traseul spre eternitate. Ci iubirea lui Dumnezeu.

Psalmul simplificat: Bucurați-vă de Dumnezeu. Nu cei care se încred în propriile puteri vor fi fericiți, ci aceia care cred și îl iubesc pe Domnul!