Ziua 25

Ziua 24

Ziua 23

(Un psalm al lui David)

Ale Domnului sunt toate, toate ființele de pe pământ și de sub pământ,

Tot ce mișcă pe ape și sub ape, toate sunt ale Lui.

Cine se poate urca până la El? În Templul lui cel sfânt cine va ajunge?

Cel cu mâinile curate și cu inimă nevinovată, care n-a râs de numele lui Dumnezeu, care nu s-a jurat strâmb niciodată.

El va primi binecuvântarea Domnului și mila lui Dumnezeu, mântuitorul.

El face parte din poporul Domnului, care, ca și Iacob, vrea să vadă chipul lui Dumnezeu. (cu strigăte)

Deschideți ușile, ridicați porțile veșniciei, să intre Împăratul minunat!

Dar cine este acest împărat minunat? Domnul cel tare, Domnul cel puternic, El în luptă a triumfat!

Deschideți ușile, ridicați porțile veșniciei, să intre Împăratul minunat

Deci, cine este acest împărat minunat. E Domnul puterii, e împăratul măririi! Numele Lui să fie lăudat.

Deși noi oamenii trăim pe acest pământ ca și când tot ce există pe lume ar fi al nostru, nimic din ceea ce avem vremelnic, nu ne aparține. Iar când ne referim la pământ, textul original folosește cuvântul têbêl, ceea ce descrie pământul mai mult decât un obiect în spațiu, cât o sursă a vieții. Pentru că Dumnezeu nu este doar adevăratul proprietar al tuturor lucrurilor, viețuitoarelor sau materiilor prime pe care noi le exploatăm, El este și Creatorul tuturor acestor ființe și obiecte. Psalmul subliniază că toate ființele, din apă și de pe pământ, sunt făcute de Domnul, prin urmare El e singurul care poate spune că îi aparțin. Iar oamenii, ființele care trăiesc cu iluzia ca stăpânes pământul, nu sunt în stre nici măcar să ajungă în preajma Creatorul universului. Există o singură cale prin care putem să ne depășim condiția, omul credincios trebuie să dovedească două curățenii, pe de o parte curățenia fizică (a mâinilor nepătate de crime și a inimii nemurdărite de porniri necurate) și integritatea spirituală (respectul față de Dumnezeu).

Iar prezența lui Dumnezeu printre noi este aidoma prezenței unei personalități de seamă într-un orășel prăfuit. Când Dumnezeu deschide porțile cerului pentru a-și binecuvânta poporul, pentru a-i recompensa pe cei care vor să îl cunoască, e o mare sărbătoare, e un adevărat spectacol al splendorii! Împăratul minunat este Creatorul lumii, este un campion, un erou, un învingtor, pe el trebuie să îl întâmpinăm, evident, în conformitate cu statutul său. Acela de Mare Împărat!

Ziua 22

(Un psalm al lui David)
Domnul mă păstorește, nimica nu-mi lipsește;
Mă călăuzește acolo unde iarba înverzește.
Cu apă curată mă liniștește, sufletul mi-l ostoiește.
Merg pe calea cea bună, numele Lui mă îndeptățește.
Nici de merg printre morți și morminte, nu mi-e frică, pentru că am ale Tale cuvinte.
M-ai susținut cu cârja Ta, m-ai apărat cu nuiaua Ta.
Acum cei răi stau în preajma mea, văd cum mănânc hrana Ta,
Sunt curat, m-ai spălat de sus până jos,
Paharul meu e atât de plin că am de prisos,
Binele și dragostea Ta mă vor însoți, câte zile voi mai trăi.
În casa Domnului voi locui, în casa Ta mereu voi reveni.

Psalmul e atât de larg cunoscut încât e dificil să traduci altfel decât cu sintagma păstorului. Iacob folosește aceeași expresie în Geneza 48:15, când spune la fel: "Domnul este pastorul meu ". Christos este, în mod traditional, descris ca Bunul Păstor, iar metafora păstoririi a intrat în limbajul cu care descriem preoții, slujitorii turmei lui Dumnezeu. Cu toate acestea, ceea ce era cândva o ocupație atât de larg răspândită printre nomazii Israelului (și ai României!), nu mai există, decât izolat. Cine mai știe azi ce face un păstor pentru turma lui? Câte sacrificii, câte eforturi? Cu toate acestea, formula păstoririi trebuie să rămână intactă, pentru că nicio altă meserie de îngrijire din lumea contemporană nu poate acoperi acest mesaj. Mesaj care este, iarăși, extrem de simplu. Dumnezeu se îngrijește, mă ocrotește, nimic nu-mi lipsește. Am tot ce-mi trebuie, nu-mi lipsește nimic, nu mă tem de nimic.

Psalmul, în logica păstoririi vorbește despre pășuni și ape, despre hrana destinată oilor și animalelor flămânde și însetate în deșert. Dar ce sunt pășunile verzi? Ele sunt darurile, recompensele pe care le primim de la Domnul. Ele reprezintă și liniștea din universul bunănății spirituale, ce decurge din prezența Domnului. A fi hrănit de Dumnezeu înseamnă, simultan, a fi sătul și din punct de vedere sufletesc. Acesta este unul dintre cele mai optimiste cântece ale lui David. Totul e bine în viața celui care este ocrotit de Dumnezeu.
Pe de altă parte psalmul insistă asupra faptului că îngrijirea lui Dumnezeu nu este doar spirituală, El nu se ocupă doar de sufletul credinciosului. Domnul ne oferă hrană pentru trup, ne îngrijește corpul, ca să arătăm impecabil, și metafora utilizată este aproape scoasă din categoria tratamentului cosmetic. Esențial este că Dumnezeu ne îngrjește desăvârșit și pe dinăuntru și pe dinafară. Grija lui este totală, fără limite, fără înconjur. În plus, aici referința este specială. Dumnezeu îl tratează pe omul credincios ca pe un musafir deosebit, căruia, atunci când îți vine în vizită, i se oferă cele mai bune condiții. Masa se întinde, paharele sunt umplute, musafirii sunt serviți cu mare atenție.
Aici apare, în cele mai multe traduceri, o idee care cred că este îndepărtată de sensul profund al psalmului. Vorbind despre bastonul și nuiaua Domnului, multe alte versiuni induc ideea că e vorba de păstorul care își bate turma pentru a o îndruma, dar acesta nu este Păstorul nostru. Bastonul și toiagul sunt, aici, legate de trecerea prin valea morții, printre dușmani, și se referă la protecția pe care Domnul o oferă celor credincioși, nu la natura sa punitivă, pentru că verbul utilizat este mângâierea, nu lovirea! După ce ne hrănește, ne spală și ne îngrijește, Dumnezeu nu ne pedepsește, ca un sadic, ci, dimpotrivă, ne primește în Locuința Lui. De fapt această locuință este viața curată, îndestulată și liniștită dată de bunătatea și mila lui Dumnezeu - credința.

Ziua 21

Ziua 20

Ziua 19

(Către dirijor. Un psalm al lui David)

Dumnezeu să te asculte când ești necăjit, în numele Dumnezeului lui Iacob să fii ocrotit.
El să coboare din cer când îl chemi, și din Sion să te păzească.
De jertfa ta să-și amintească, și darul tău bine să-l primească. (Cu strigăt).
Domnul să-ți dea tot ce inima ta poate să dorească, toate visele să ți se împlinească
Ce bucurie că te-a ajutat, numele Dumnezeului nostru va fi lăudat. Tot ce vrei, Domnul să-ți îndeplinească.
Să știi, dacă Domnul te alege, tot Domnul te va păzi. Din locuința cerească te va auzi, cu puterea lui va interveni.
Unii se laudă cu avere, alții cu caii putere, noi ne lăudăm doar cu numele Domnului Dumnezeului nostru, în care avem încredere.
Ei au picat și s-au stricat, dar noi ne-am ridicat și drepți am stat.
Doamne, mântuiește lumea Ta, și ascultă-ne în orice zi te vom chema.

Acest celebru psalm de binecuvântare este de o frumusețe specială. Transmis din generație în generație, memorat ca o poezie, dedicat de părinți copiilor lor, de soți soților lor, de prieteni prietenilor lor, vorbește simplu despre importanța binecuvântării lui Dumnezeu. De aceea mesajul este, simplu spus, următorul: să te ajute Dumnezeu, pentru că Dumnezeu ascultă, și orice vei cere, vei primi, orice necazuri vei avea, te va salva, nu te teme, Dumnezeu își apără moșternirea sa.

Psalmistul îl invocă de la început pe Dumnezeul lui Iacob, dar cine este acest Dumnezeu al lui Iacob? Știm din psalmul 45, unde reia această urare, că Dumnezeul lui Iacob este văzut ca adăpostul poporului sfânt, Israel, descendentul lui Iacob. Dar aici nu este vorba numai de descendența biologică, de protecția tribală, limitată la un grup anume. Pentru oricine știe povestea lui Iacob, aceasta nu este doar istoria unui om care a dat naștere unui popor. Este povestea unui om care nu a avut totul pe tavă. Iacob, descendent al lui Avraam, părintele credinței, este imaginea credinciosului care are încredere în promisiunile lui Dumnezeu, chiar și atunci când acestea par a nu se mai împlini niciodată. Care se luptă cu Dumnezeu pentru a primi ceea ce merită. Pentru că Dumnezeul lui Iacob este, la urma urmei, Domnul speranței, dar și Domnul luptei spirituale. Nu este un Domn al blegilor, al celor care așteaptă să le pice mură în gură recompensa divină.
Și acest psalm subliniază opoziția dintre noi (credincioșii) și ei (păcătoșii), care aici este descrisă prin opoziția substantivelor și a verbelor. Ei se încred în lucrurile materiale, se laudă cu cele materiale (am ales să traduc căruțele și caii din textul ebraic, cu referința la mașinile cool de azi, pentru că lăudăroșenia a răamas neschimbată de milenii, doar obiectele s-au schimbat) în timp ce credincioșii au nevoie doar de lauda spirituală, de mândria cu numele lui Dumnezeu (YHW). Ei cad în genunchi și se prăbușesc, noi stăm în picioare și nu ne clintim, ba chiar ne înălțăm spre cele de sus. Ei sunt jos, dar noi sus, alături de Dumnezeu. Pe de altă parte, trebuie subliniat și faptul că, deși Dumnezeu se află în alt plan decât noi, oamenii, este în cer, în lăcașul său cel sfânt, totuși ne aude, ne ajută, ne influențează viețile imediat. Aici și acum.
Urarea din final, unde textul ebraic face referire la Împărat, la Unsul lui Dumnezeu, a fost văzută ca o referire la Mesia, Regele poporului lui Dumnezeu. Am ales să o traduc ca pe o urare directă și personală adresată fiecăruia dintre credincioși, fiecare dintre cei care aleg să creadă în Domnul Dumnezeu devine, așa cum spune versetul 6,  Alesul, Ocrotitul, Binecuvântatul. 

Ziua 18

Către dirijor. Un psalm al lui David.
Uitați-vă pe cerul, și veți vedea ce mare e Dumnezeu, priviți la marginea orizontului, și veți înțelege ce poate ieși din mâna Lui.
Ziua de azi spune zilei de mâine, și noaptea transmite nopții următoare toate aceste lucruri.
Acestea nu sunt povești, nici cuvinte care să nu se audă
Pe tot pământul se aude mesajul lor, vorbele lor ajung până la marginea lumii.
Soarele este locuința, ca un mire iese din camera Lui,
Se bucură ca un sportiv ieșit să alerge de dimineață, începe de la marginea cerului și nu oboseste până la celălalt capăt, nu poate nimeni să se ascundă de căldura Lui.
Legea Domnului este curată, ea schimbă sufletele; cuvintele Domnului sunt simple, până și copiii devin înţelepţi;
Dreptatea Domnului e dreaptă, ea înveselește inima, poruncile Domnului sunt clare, ele deschid ochii.
Frica de Domnul este curată, e pentru totdeauna neschimbată. Judecăţile Domnului sunt adevărate, sunt corecte toate.
Sunt mai dorite decât aurul și pietrele prețioase, sunt mai dulci ca mierea și fagurele de miere,
Cel care le păzește, primește recompensă nemăsurată.
Oamenii nu știu când greșesc! Păcatele neștiute, curățește-le, de pornirile rele, apără-mă. Dacă nu vor pune stăpânire pe mine, atunci voi fi curat  și fără păcat.
Astfel cuvintele și gândurile mele vor fi pe placul Tău

Doamne, Tu ești temelia mea și Tu ești salvarea mea.


Ajunge să ne uităm în jurul nostru și vom afla răspunsul la întrebarea ”există Dumnezeu?”. Întreg pământul este o mărturie vie a existenței Domnului Dumnezeu, oricine asistă la un apus de soare deasupra munților întelege acest lucru. Fie și numai pentru că, la scară cosmică, cale de miliarde și miliarde de kilometri de noi, nu mai există viață. Pământul este locația perfectă pentru ca viața să existe.  Aceasta este declarația vie a naturii atotputernice a lui Dumnezeu, nu doar pe pământ, ci și în univers.

Nu avem nevoie de explicații știintifice complexe, de cuvinte complicate sau de limbaje specializate pentru un lucru elementar. Ajunge sa ne uităm la creație, la natură, și vorbele sunt de prisos. Dumnezeu este creatorul universului, chiar și cei care îi neagă existența îi simt prezența. Simplul fapt că soarele răsare este o mărturie vie a prezenței Atotputernicului. Iar Dumnezeu, ne spune psalmul, creează aidoma omului, cu mâinile, contactul lui cu creația este nemijlocită și directă. De aceea a doua afirmație, de la versetul 8, ne mută dinspre natura universală a divinității și ne vorbește despre necesitatea personală de a-l primi pe Dumnezeu în universul nostru privat. Dinspre cer și stele, de la marginile pământului, până în adâncul inimii omului.
Deoarece Creatorul universului este și creatorul sufletelor, a inimilor, stăpânul gândurilor, al privirilor noastre. Iar legea, mărturia, judecata, porunca și frica sunt mai importante decat posesiile materiale, mai bune ca aurul, pietrele prețioase și diamantele, mierea sau ciocolata cea mai bună. Pe care le dorim și le râvnim de multe ori cu pasiune, când aceeași pasiune ar trebui să o avem pentru răsplata cu adevărat importantă, hrana spirituală. Dar pentru că oamenii sunt oameni și slăbiciunea omenească e un fapt, prezența lui Dumnezeu, învățarea cuvintelor Lui și studierea Legii devin principalul mijloc de îmbunătățire de sine.

Ziua 17

Ziua 16

Un psalm al lui David

Doamne, ascultă rugăciunea mea, auzi rugămintea mea, ia în seamă plângerea mea, cu dreptate vin înaintea Ta, nicio minciună nu iese din gura mea.

Tu vei judeca, ce e bine Tu vei vedea, Tu vei ști dreptatea mea.

În miez de noapte inima mi-ai încercat,  pe toate părțile m-ai verificat, dar rău în mine nu ai aflat, gura mea nu a vorbit cu păcat.

De cele omeneşti m-am îndepărtat, cuvintele Tale le-am ascultat.
Pe cărările Tale am umblat, picioarele nu mi s-au împiedicat.

Eu am strigat, Tu, Dumnezeule, m-ai ascultat; apleacă urechea spre cuvintele mele.
Mare e mila Ta, cu mâna Ta dreaptă îi ocrotești pe cei ce au încredere în Tine.
Păzeşte-mă și pe mine, Doamne, ca pe ochii Tăi; cu aripile Tale acoperă-mă,
Apără-mă de necredincioşii care vor să îmi facă ră. Duşmanii mei de moarte m-au înconjurat;
Inimile lor sunt împietrite de egoism, gurile lor sunt plină de aroganță.
M-au hăituit, m-au înconjurat, caută cum să mă alunge de pe fața pământului.
M-au apucat cum prinde un leu prada la vânat, ca puii de leu prin ascunzişuri la pândă au stat.
Ridică-Te, Doamne, ieși la luptă, oprește-i! Cu armele Tale salvează sufletul meu de cei necredincioși.
Doamne, desparte-mă de oamenii acestei lumi, că ei îşi iau partea în această viaţă, își umflă burțile cu bunătăţile Tale; se satură fiii fiilor lor şi vor să lase și resturile pruncilor lor.

Dar eu pentru dreptate mă voi înfățișa înaintea Ta, și nu mă voi sătura până când pe chipul meu nu se va vedea imaginea Ta.

Laudă lui Dumnezeu.

Ca și în psalmul 5, credinciosul îi cere atenția lui Dumnezeu, pretinde să fie ascultat, dar aici strigătul omului este rinnâh, care poate fi și strigăt de jale și strigăt de bucurie. Primele două versete pot fi contrase în fraza: Ascultă-mă că sunt sincer, auzi-mă că ești drept! Iar sinceritatea invocată aici este caracteristica omului credincios, opusă ipocriziei și lipsei de onestitate a celor necredincioși, descriși mai jos. Cu toate acestea, și necredincioșii par să o ducă bine pe lume, ba chiar uneori mai bine decât cei buni. De aici vine o întrebare pe care oamenii și-au pus-o dintotdeauna. Dacă păcătoșii trăiesc bine pe lumea aceasta, atunci de ce trebuie să ne mai obosim să fim buni? Iar răspunsul constă în separatia dintre lumea materială, a acelora pentru care totul este aici și acum, și lumea spirituală, a acelora care doresc o viață spirituală, o existență dusă în căutarea unei legături cu Dumnezeu. Finalitatea unei vieți bune, dusă conform Cuvântului lui Dumnezeu nu este bunăstarea materială, ci transformarea individuală, îmbunătățirea spirituală.

De aceea vedem și aici aceeasi progresie fizică a transformării credinciosului: inima, gura, pașii, mai exact interiorul, sufletul, dar și exteriorul, cuvintele, exprimate prin acțiuni, toate mișcările, relațiile cu semenii, totul se transformă în omul care alege Binele.

La polul opus se află "vrăjmașii", dușmanii credinciosului, păcătoșii, iar inimile lor sunt împietrite de grăsime, vorbesc plini de mândrie, se laudă pe sine, se complac în comportamentul lor fals și utilizează prefăcătoria ca mijloc de viață. Ei ar vrea să îl transforme și pe omul credincios într-unu de-al lor, de aici solicitarea acoperirii cu aripile Domnului, care trimite la metaforele paterne, adeseori utilizate în Psalmi. Dar Dumnezeu nu este doar protectorul fiiilor lui spirituali, el este și partenerul de luptă al credincioșilor. Ridică-te, din versetul 13, e un strigăt de luptă concret, e îndemnul pe care îl utilizează regii din Vechiul Testament pentru chemarea la bătălie.

Iar finalitatea acestui război dintre Bine și Rău transformarea omului după chipul lui Dumnezeu, adevărata recompensă a bătăliei este bunăstarea spirituală, înfrumusețarea sufletească. Cu lăudarea numelui lui Dumnezeu prin toate acțiunile noastre.

Ziua 15

(Un imn al lui David)

Doamne, apără și păzeşte, că Tu ești adăpostul meu.
I-am zis Domnului: Tu eşti Domnul meu, tot binele din mine, vine de Tine.
Domnul mi-a zis: Sfinţii care fac bine pe lume, pentru mine fac bine.
Dar dacă alergați după alţi dumnezei, vă va fi tot mai rău. Nu-mi trebuie jertfe de sânge, nici nu vreau să aud numele vostru.
Tot ce-mi trebuie am de la Tine. Tu, Doamne, îmi umpli farfuria şi paharul. Tu eşti Cel care îmi pregătești ce mi se cuvine.
Porția mea este bună, partea mea este minunată, moștenirea mea este unde trebuie.
Îl voi binecuvânta pe Domnul, că El mi-a dat înţelepciune; chiar şi în miez de noapte inima mea mă învață ce să fac.
Domnul este cu mine tot timpul, stă la dreapta mea ca să nu mă dezechilibrez.
De aceea inima mea e plină de veselie, gura mea e plină de bucurie, iar trupul meu e plin de pace.
Pentru că nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu-l vei lăsa pe credincios să moară.
Îmi vei arăta calea vieţii; mă umple de bucurie că ești cu mine, să stau la dreapta Ta mă face fericit pentru totdeauna.


Supratitlul psalmului este un miktam al lui David, unde miktam a fost tradus fie ca fiind un cântec, un tip de muzică, fie drept rugăciune. Biblia de la 1688 transpune miktam cu scrisoare pre stâlpu a lui David, accentuând natura specială acestui psalm. Psalmul, care începe cu o introducere explicită, traductibilă cu Doamne, apără și păzește, la rândul ei o formulă adeseori utilizată în limba română, ce și cuprinde înțelesul deplin al primului verset - credinciosul îl cheamă în ajutor pe Dumnezeu, apoi laudă prezența Lui. De aceea este un imn de slavă adus Creatorului.
Versetele 2 și 3, însă sunt foarte greu de înțeles încă din Biblia ebraică, iar natura lor complexă provine din identificarea persoanei care vorbește, după cum se întâmplă de multe ori în psalmi, persoana I se schimbă rapid în persoana a III-a, singularul în plural și așa mai departe. Ca și în psalmul 1, versetul 2 folosește cuvântul asher, care este cel bun, cel binecredincios, omul care caută sfințenia. El este în centrul tuturor mesajelor Psaltirii. Problema este că, în versetul 3, cei credincioși, cei sfinți sunt etichetați cu numele de dumnezei, nu doar la plural, dar și fiind legați de identitatea divină.

Explicația poate fi aceea că Bunătatea, binele, toate cele bune pe care le are omul credincios sunt derivate de la Binele Absolut, care este Dumnezeu. Mesajul versetului este următorul: Nu am nimic bine, dacă nu vine de la Tine, nu știu să fiu bun, dacă nu am bunătate de la Tine, nu există nimic din ceea ce fac, care să fie al meu. Tot binele este al Tău, eu îl fac numai pentru că Te cunosc pe Tine. Iar cei care fac binele sunt, de fapt, manifestarea prezenței lui Dumnezeu pe pământ, prin aceasta sunt dumnezei cu delegare! Mesajul este extraordinar de puternic; cei care fac bine au parte de dumnezeire, pentru că, atunci când produc bunătate pe pământ canalizează o mică parte din esența lui Dumnezeu prin acțiunile lor!
De aici obligația de a ne separa de cei care au alti Dumnezei, a căror credință se manifestă prin valori materiale, nu prin cele spirituale. Darurile omenesti, exprimate în vechime prin jertfe de animale, astăzi exprimate prin tot felul de plăți către diverse instituții religioase, sunt inutile. Nici Dumnezeu nu ne răsplatește cu bunuri materiale, materiale altfel decât în măsura în care ne sunt trebuincioase sufletește

Remarcabilă este în versetul 5 posibila răsturnare a adresării, de fapt ambivalența persoanei care vorbește, acolo unde Dumnezeu parcă spune: nu-mi trebuie pe nimeni altcineva decât pe tine, omule credincios, răspunzând aproape cuvânt cu cuvânt mesajului de la început, unde credinciosul strigă, Doamne, nu cunosc alt Dumnezeu decât pe tine, ajută-mă. Finalitatea este aproape simetrică. Fă bine, iar eu voi fi deja acolo cu tine. Nu mai striga, nu te mai agita degeaba. Nu trebuie decât să lași Binele meu să curgă prin tine, de celelalte să nu te mai îngrjiești. Dumnezeu ne face porțiile, ne pregătește recompensa, nu trebuie să ne facem probleme în această privință.
Pe de altă parte, simpla apropiere de Dumnezeu conduce la schimbarea întregii ființe, de la minte (înțelepciune), la brațe (munca), inimă și vorbire. Acestea sunt căile vieții, ne învață psalmul, ca Dumnezeu să fie prezent în fiecare mișcare a vieții noastre.

În versetul 8, traducerea literală spune Dumnezeu este mereu înaintea ochilor mei, ceea ce nu face decât să sublinieze că fiecare moemnt, fiecare gest, fiecare comportament trebuie să fie făcut ca și când Domnul are fi acolo, ne-ar vedea clipă de clipă. Iar conviețuirea cu Dumnezeu duce la bucurie nemărginită, la fericirea desăvârșită. 

Ziua 14

(Un psalm al lui David)

Doamne, cine poate locui cu Tine, cine poate sta lângă Tine în cer?

Cel care trăiește curat,

cel care face binele,

cel care spune adevărul și cuvintele lui nu sunt false,

cel care nu face rău aproapelui și nu îi vorbește de rău pe alții,

cel care îi urăște pe fățarnici, dar îi iubește pe ce care se tem de Domnul;

cel care se ține de cuvânt, indiferent ce-ar fi,

cel care nu dă bani cu dobândă și nici nu ia mită ca să facă rău celor nevinovați.

Cine face toate astea, niciodată nu se va teme de nimic.

Intitulat simplu un psalm, acest cântec nu este deloc simplu. El confirmă rolul psalmilor în ansamblu, pentru că este un psalm de instructaj, un text care prescrie comportamentul dorit al omului care îl iubește pe Dumnezeu. Chiar textual psalmul face legătura cu psalmul 1, iar conexiunea este directă. Dacă psalmul introductiv descria credinciosul într-o suită de negații (să nu mergă, să nu asculte, să nu stea), psalmul acesta descrie în mod tehnic toate caracteristicile omului credincios, tot într-o acumulare de verbe de acțiune: trăiește, face, spune. Aceste acțiuni bune sunt reprezentate de viața cinstită, de faptele bune, de vorbirea bune și de refuzul fățărniciei, toate repetate în nenumărate forme și variante în Psaltire.

Psalmul începe cu o referire la antichitate, vorbind despre cortul lui Dumnezeu, ca locaș, loc unde stă Domnul, iar unii interpreți au descris acest cort ca fiind primul templu din epoca lui Moise, adăpostul sacru pentru tablele legii. Acest prim Templu al Dumnezeului monoteist, însă, e o trimitere explicită la TOATE locurile unde se află Dumnezeu. Și doar omul care face binele poate să stea lângă Dumnezeul bunătății, în Împărăția lui Dumnezeu (fie ea localizată pe un munte, într-o sinagogă, într-o biserică, într-o casă de adunare).

Psalmul acesta este oglinda pozitivă a psalmului anterior, unde lamentația lui David era tocmai absența omului bun. De aceea unii comentatori afirmă că acest psalm continuă firesc psalmul 13, unde se făcea vorbire despre lipsa credinței. Psalmul începe cu o întrebare retorică, cu o punere în discuție a aceleiași probleme. Locuinta lui Dumnezeu este liberă, e ca o valoare imobiliară disponibilă, însă pentru un preț personal: o viață dusă în curațenie, dreptate, adevărul, toate aceste calități fiind reluate și accentuate și sub forma răsturnată, și prin negație: refuzul fățărniciei, al minciunii, lipsa răutații, refuzul nedreptății.

În fond și psalmul acesta este o listă de reguli, o suită de prescripții pentru acțiuni și fapte sociale concrete, centrate în jurul Binelui din viața de zi cu zi. A fi credincios nu înseamnă a murmura cuvinte fără noimă. A fi credincios înseamnă să facem acțiuni foarte specifice. 
Și, ca și în orice situație în care vrem să ocupăm un apartament disponibil, trebuie să trecem de un interviu. Cum putem face sa trecem de "interviul" pentru a obține chiria în locuința divină, pentru a beneficia de privilegiul de a locui în apartamentele dumnezeiești? E, dinnou, simplu. Trebuie să fim buni, drepți, cinstiți, onești. În acest ansamblu imobiliar al lui Dumnezeu nu au loc cămătarii, corupții și ipocriții. Lista "interdicțiilor" este, în fond, o oglindă rasturnată a recomandărilor, ceea ce dă ritm poeziei psaltice. Structura psalmului este, încă o dată, repetitivă prin afirmații și negații redundante. Să fi cinstit/ să nu minți; să faci bine/ să nu faci rău aproapelui;  să fii corect/ să nu dai bani cu camătă, să nu furi.
Concluzia este tot din zona constructiilor: fă astfel, și temelia ta nu se va clinti în vecii vecilor.

Ziua 13

Ce și-a zis nebunul în sinea lui? Că nu există Dumnezeu!

De aceea oamenii sunt stricați și urîți. Nimeni nu mai vrea să facă bine.
Dumnezeu din cer se apleacă să vadă ce fac urmașii lui Adam, să vadă dacă mai vrea cineva să-l cunoască, daca îl mai caută cineva.

Când colo, toți umblă aiurea, fac prostii împreună, nimeni nu face bine, nu mai știe nimeni ce e bine și ce e rău, nici măcar unul singur!
Oare nu le va veni mintea la cap celor răi? Cei răi cred că pot înghiți poporul lui Dumnezeu ca pe pâine, nu au nevoie de Dumnezeu. 
I-a apucat frica acolo unde n-aveau de ce să se teamă, cu atât mai mult să le fie frică de Domnul, care e direct înrudit cu cei drepți.
Când cel smerit a zis că are încredere în Dumnezeu, ați râs de el zicând: cine din Sion va putea salva Israelul?
Dar cand îi va aduce Domnul înapoi pe toți cei din neamul Lui, atunci urmașii lui Iacob se vor bucura și poporul lui Israel va cânta de bucurie.

Dumnezeu se uită și nu-i vine să creadă ce vede. Debandada totală în care trăiesc oamenii, chitiți spre tâmpenii, preocupați numai de nimicuri, nimeni nu mai vrea să se ocupe cu chestia asta plictisitoare care se numește credință. Cu atât mai puțin chestia complicată care se numește alegerea între bine și rău. Devălmășia în care se duce existența oamenilor e o consecință directă a refuzului de a-l căuta și implica pe Domnul în viețile noastre.

Versetul 4 e un răspuns la versetul 1, unde ateul, necredinciosul, este etichetat fără înconjur și fără ezitare drept nebun, prost, tâmpit. Iar prostia aceasta nu ține de absența inteligenței, poți să fii foarte deștept, educat nevoie mare, dar tocmai din acesta să te crezi deasupra Legii lui Dumnezeu.

De aceea cei răi au impresia ca poporul lui Dumnezeu, că oamenii buni, sunt proști. Din moment ce sunt buni ca pâinea, ei pot fi mâncați, pot fi prostiți, înșelați și mințiți fără teamă. Dacă pot face răul, fără ca Domnul să intervină imediat, atunci asta înseamnă că Dumnezeu nu există, nu-i așa?! Cine pe lumea asta poate să le facă rău celor puternici și nedrepți, celor care fură de la săraci și celor care distrug bunătatea celor umili? Există cineva în Israel care ar putea să intervină? Sau la Casa Albă?

Dar amenințarea lui Dumnezeu este clară - și foarte telurică. Cei răi, care se tem de lucruri lipsite de importanță (chiar și acolo unde nu au de ce să se teamă), cu atât mai mult ar trebui să se teamă când îi fac rău în mod direct Creatorului. Pentru că, făcând răul celor buni, ei, implicit, facă rău Binelui Absolut. Iar râsetele celor necredincioși, ale celor batjocoritori le vor îngheța pe buze când Dumnezeu va face dreptate.

Psalmul subliniază înrudirea directă a celor credincioși cu Domnul Dumnezeu. E ca și când cineva face rău cuiva din familia ta. O vreme poate că tolerezi meschinăria și răutatea, dar când Dumnezeu se va ridica împotriva nedreptății, atunci toți cei care au crezut în Dumnezeul lui Iacob, toți cei care au ascultat legile Dumnezeului lui Israel se vor bucura, vor dansa și vor cânta, pentru că vor fi răzbunați.

Ziua 12

(Către dirijorul corului. Un psalm al lui David)

Ce faci, Doamne, m-ai uitat? Ce faci, unde ai plecat?

Ce faci, cu gândurile negre în suflet mă lași, cu durerea din inimă ce faci?

Ce faci cu dușmanii care mă bat?

Arată-te, Doamne, Dumnezeul meu, fă-mă să înțeleg, dă lumină ochilor mei, că altfel îi voi închide, și voi muri.

Dușmanii mei vor zice: "E terminat". Când au văzut că mă dezechilibrez, s-au bucurat.

Dar am încredere în mila Ta; inima mea se va bucura când mă vei salva; voi cânta Domnului că mi-a făcut bine, numele Domnului îl voi lăuda .

Un alt psalm de lamentație, strigat, zbierat adresat lui Dumnezeu inițial ca un plânset repetat, care devine urletul unui om care nu mai rezistă. 

În ebraică strigătul este similar cu strigarea numelui lui Dumnezeu: Ad-an Adonai... Ad-an Adonai. Mai ai, Doamne, altceva de făcut? Mai ai, Dumnezeule altă treabă? Unde ești, ce faci, de ce mă lași să mă chinui?, ar fi transpunerea simplificată a primelor versete, unde depresia, disperarea, deznădejdea, toate sunt acumulate în acest strigăt. Și acest lucru face ca psalmii să fie umani, să fie plini de calitățile și defectele omenirii. Tocmai David, cel care, în psalmii anteriori, se arăta ferm în credința lui că Dumnezeu îl ajută, în contexte extrem de dificile, acum pare lipsit de nădejde. Mai ales că nu se întâmplă nimic serios, cel puțin nu aflăm din textul psalmului să fie vreo situație limită. Angoasa, anxietatea fără explicații sunt mereu prezente în inimile și sufletele noastre, chiar și atunci când suntem credincioși. Nu e neapărat un indiciu al necredinței.

Însă situația limită este tocmai absența îndelungată a lui Dumnezeu, senzația că Domnul nu mai e prezent, că nimic nu mai are rost. Tocmai absența (sau aparenta îndepărtare) a divinității din existența noastră este aducătoare de angoasă. Ai uitat de mine Doamne, ai altceva de făcut? Evident, dușmanii care îl înving pe omul disperat sunt multipli, de multe ori sunt doar propriile lui slăbiciuni, micile scăpări, erorile morale pe care le face credinciosul, mai ales în lipsa Duhului lui Dumnezeu.

Și aici tonul devine dramatic. Nu doar că atunci când Dumnezeu nu mă aude sunt disperat, dar dacă Dumnezeu nu îmi va răspunde, voi muri, dar am încredere în Dumnezeu, și voi ieși din depresie, cântând psalmi de bucurie, pentru că nu am uitat binele pe care l-am primit.

Domnul este facatorul binelui, și la final, când credinciosul conștientizează această realitate, strigătul disperat se transformă în cantec, deznădejdea devine bucurie și disperarea laudă a numelui lui Dumnezeu.

Ziua 11

(Către dirijorul corului. Pentru un instrument cu opt coarde. Un psalm al lui David.)

Doamne, ajută-mă, că nu mai sunt oameni buni pe lume, că fiii lui Adam nu mai știu ce e corectitudinea.

Vorbesc numai prostii unii cu alții, cu lingușeala pe buze și cu minciuna în inimă.

Domnul va tăia toate buzele mincinoase și toate limbile lăudăroase

Ale celor care au zis: "Suntem buni la cuvinte, limba noastră ne apără; pe noi nu ne conduce niciun Dumnezeu!"

Zice Domnul: Eu voi lua apărarea săracilor, și a celor care plâng din pricina mincinoșilor.

Cuvintele Domnului sunt curate, ca argintul prelucrat prin foc, ca aurul extras de şapte ori.

Doamne, tot timpul să ne păzești şi să ne ferești de neamul prost.

Că necredincioșii fac numai ce vor și oamenii de nimic umblă fără rost.

Supratitlul spune, ca în psalmul 6, sheminith, în vechile versiuni ortodoxe apare tradus ca pentru a opta, respectiv în octavă. Cel mai probabil se referă la un instrument cu coarde. Am putea face o speculație și să spunem că aici coardă se referă și la modul de vorbire, la ipocrizie.

Pentru că psalmul subliniază în mod repetat importanța respectării poruncii a noua, în mod accentuat ne avertizează depre consecințele alegerii de a minți. În această categorie intră toate formele de minciună, de la vorbirea vicleană, la marturia mincinoasa, de la perfidie și aroganță la auto-flatare și ticăloșia cea mai pură. Psalmul vorbește despre puterea cuvântului și despre importanța vorbelor bune spuse atunci când trebuie. Învățătura lui este, pe de o parte, efectul dezastruos al lipsei stăpânirii de sine, a controlului celor spuse, pe de altă parte, monstruozitatea omenirii care este în stare să golească de valoare orice cuvânt exprimat. Aici pedepsirea limbii și a buzelor mincinoase, viclene și orgolioase echivalează cu pedepsirea celor care păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu.

Cheia psalmului este respectarea adevărul, iar în acest context psalmul ne atrage atenția că lipsa de loialitate nu este doar față de Dumnezeu, ci față de cei apropiați, de vecini, de rude chiar. Singura protecție a celor credincioși împotriva acestei categorii umane, a acestui "neam", a acestei spețe de oameni, cu care avem de a face tot timpul, este întoarcerea la cuvântul lui Dumnezeu, respectiv la faptul că Dumnezeu însuși își cântărește cuvintele, spune numai adevărul și ne dă, întotdeauna, posibilitatea de a discerne ce este corect, de ceea ce este minciună.

Pentru că Dumnezeu vorbește și spune: voi veni personal, voi fi față în față cu voi, voi elimina minciuna, ascunzisurile oriunde le voi vedea. Chiar dacă oamenii răi se pot iluziona ca minciunile lor și falsitatea lor vor funcționa mereu, Dumnezeu va interveni. Mai ales atunci când minciunile sunt ale celor care ar trebui să ne conducă, ale politicienilor, ale liderilor de opinie, chiar ale oamenilor în care avem încredere. Aceasta este promisiunea (dar și amenințarea) lui Dumnezeu. Nu vă temeți, Eu sunt primul are nu suportă minciuna.

Parcă fraza de la început are o forță și mai mare. Oare nu mai există categoria oamenilor cinstiți, onești? Oare au dispărut toți cei care iubesc corectitudinea? Oare credincioșii ce mai pot să facă într-o lume în care manipularea, înșelătoria, schemele piramidale, prefăcătoria, bârfa transformată în mod de viață sunt la putere, umblă peste tot. Pot face un lucru foarte simplu. Să spună mereu adevărul.

Ziua 9

Există o diferență de numerotare între diversele variante ale Vechiului Testament. Aici, ca în Bibliile ortodoxe, psalmii 9 și 10 sunt considerația un singur psalm, prin urmare psalmul 10 devine psalmul 11 și așa mai departe, în variantele englezești de exemplu.

Argumentul din interiorul textului biblic pare să susțină această idee, psalmul 9 și psalmul 10 sunt concepuți ca acrostihuri, respectiv fiecare al doilea vers începe cu o literă din alfabetul consonantic ebraic. Ei trebuie luați împreună, pentru că au fost gândiți ca o unitate de semnificație.  

Ziua 10

(Către dirijorul corului. Un psalm al lui David)

Am încredere în Domnul. Degeaba îmi speriați sufletul ca pe-o pasăre,

degeaba mă încurajați să o iau razna, să umblu aiurea prin munți.

Simt cum cei răi m-au luat la țintă, au băgat glonț pe țeavă, sunt gata să tragă, pe ascuns, direct în inima omului bun.

Dacă îmi distrug sufletul, pe care Tu mi l-ai făcut, eu cu ce rămân?

Domnul stă în locul său sfânt, pe tronul său din ceruri. Ochii lui văd tot ce se întâmplă pe pământ, El privește pe sub gene spre oameni.

Domnul îi pune la încercare și credincioși, și necredincioși; dar pe cei răi îi urăște din tot sufletul.

Peste cei răi va turna foc și pară; peste răutatea lor va arunca gheață.

Domnul este bun, îi iubește pe cei buni, Domnul e drept, cei drepți vor fi ca El. Lăudat să fie Dumnezeu!

Variantele vechi ale Bibliei în română utilizează cuvântul nădejde. Ce este nădăjdea, prin ce sunt diferite speranța și încrederea? Cuvântul nădejde, de origine slavă, ne duce cu gândul simultan la două senzații pe care le putem trăi în fața lui Dumnezeu, când simțim prezența Divinității. Prima este încrederea - fără limite, aproape absurdă, convingerea că există o entitate necunoscută, incomprehensibilă și cu toate acestea apropiată, vie. A avea nădăjde înseamna a pune tot ce crezi într-un singur punct de sprijin, Dumnezeul (singurul Domn) al lui Avraam. A doua manifestare a nădejdii este speranța, ce decurge din credință. Nădăjduim pentru că credem, de aceea sperăm că Dumnezeu va interveni. Această speranță e opune disperării de a nu fi nimic dincolo de existența noastră primitivă și animalică.

Încrederea mi s-a părut în acest context un cuvânt potrivit, pentru ca el conține și credința (am încredere pentru că cred), și încredințarea, adica punerea dorințelor noastre în seama altcuiva, speranța. De aici metafora sufletului ca o pasăre sperioasă, care, în lipsa încrederii, este ușor de convins să fugă, să se ascundă. Zborul în munți e, de fapt, înfrângerea în fața greutăților, căutarea unor soluții escapiste. Dar el nu trebuie să fie doar în munți, poate să fie refugiul în alcool, în droguri, în uitatul excesiv la televizor, în orice activitate care face ca sufletul să fie o pasăre fugară. Evident, corpul, în absența sufletului, devine o bucată de piatră amorfă. Relația este directă, transpare din subtextul versetului 1. Adăpostul sufletului este la Dumnezeu, sufletul care își pierde încrederea (speranța, nădejdea) în Domnul, o ia razna. Cei răi, prin acțiunile lor, tocmai asta fac, ne fugăresc sufletul, îl sperie și în alungă din cuibul său firesc, Dumnezeu. Mai mult, o pasăre ieșită din cuib este o țintă ideală pentru vânătorii de suflete, de aceea conexiunea cu versetul următor și cu Răul care își încoardă arcul.

2. Desigur, trasul cu arcul era una dintre formele cele mai "moderne" de vânătoare în epoca lui David. Astăzi cine trage cu arcul? Prin urmare, dacă limbajul psalmic este metaforic el trebuie transpus. Dușmanii își pregătesc armele, în sensul că îi iau la țintă pe cei credincioși, au gloanțe pe țeava, sunt gata să îi împuște în inimă pe cei buni. Aici paralelismul este chiar și lexical direct cu psalmul 7, unde Dumnezeu își pregătea armele. În acest război pentru sufletele oamenilor, toate arme sunt utilizate, de ambele tabere. Pe de o parte răutate, minciuna, înșelătoria, pe de alta dreptatea, credința, binele.

Versetul 3 a fost tradus în textul românesc drept distrugerea temeliei, surparea a ceea ce s-a clădit. Totuși, în logica internă a psalmului, aceste cuvinte nu au sens, sunt din alt registru. Anania utilizează verbul ceea ce tu ai alcătuit, încercând să redea cel mai fidel gândul prorocului David. Cred că vorbirea se face despre sufletul aflat în pericol de a fi ucis, și că psalmistul se referă în continuare la acest lucru. Dacă nu mai am suflet, dacă sufletul meu nu mai este bun, atunci ce mai am? Cu ce mai rămân. Cu nimic! Îndemnul este, prin urmare, la protejarea cu orice preț a sufletului, sufletul drept și bun este temelia dreaptă a credinței.

Conflictul este și aici între ceea ce e drept și corect și cea ce este malefic, ascuns. Modul cum vor cei răi să distrugă sufletul omului bun este nedrept (vezi discuția despre ce și cum sunt cei păcătoși din Psalmul 1), se face pe ascuns, în întuneric, cu uneltiri și viclenie.

Dumnezeu pedepsește răutatea, nu pedepsește absența credinței în sine. Pentru că, dacă credinciosul face rău, cu ce este el deosebit de necredincioși? Această punere la încercare nu e unidirecțională, îndreptată doar spre păcătoși. Toți oamenii trec prin scrutinul divin, toți suntem evaluați în funcție de capacitatea noastră de a fac bine sau rău.

După ce, în primele versete ale Psalmului eram în lumea oamenilor, acum atenția se mută în planul superior, în universul lui Dumnezeu, care locuiește în Templul din ceruri, care conduce din înălțime lumea, și care, cu toate acestea, privește spre cel sărac. Dinamica sus/ jos, frecvent utilizată în psalmi, este aici aproape radicală, iar mai jos dihotomia va deveni redundantă. Relevantă, însă, în acest context este antropomorfizarea lui Dumnezeu. Dumnezeu se uită pe sub gene? Aceasta înseamnă că are ochi? Prin chiar natura lor, cele două propoziții par a fi contradictorii, El e în ceruri și cu toate acestea ne vede în mod direct, imediat. Aceasta dublă natură, terestră (imediată) și divină (superioară) a prezenței lui Dumnezeu reiese din acest verset și din faptul că El nu are nevoie să se uite tot timpul să vadă ce fac oamenii pe pământ, e de-ajuns să arunce o privire pe sub gene, pentru a vedea ce se întâmplă, pentru a-și instaura dreptatea.

Aici trebuie subliniată acțiunea dublă a lui Dumnezeu împotriva celor răi foc/ gheața, fierbinte/ rece, care indică reacția nuanțată a pedepsei divine. Pe unii îi va arde, pe alții îi va îngheța, atât de mare este furia lui Dumnezeu față de răutate. Dumnezeu e un vulcan, e un gheizer, e furtună și ciclon, e crivăț.

Iar la final, încheierea este unirea dintre figura lui Dumnezeu cel drept și cea a omului care caută dreptatea, chipul lui Dumnezeu cel bun se oglindește în expresia omului bun. Separația inițială este anihilată, ruptura dintre lumea oamenilor și universul divin anihilată. Sufletul omului s-a întors în cuibul care este bunătatea lui Dumnezeu. 

Ziua 8

(Către dirijorul corului. Conform cu partiturile. Un psalm al lui David.)

O, Doamne, Domnul nostru, nu e nimic mai frumos pe lume decât Tine! 

Numele Tău se aude până sus în cer.

Gura pruncilor și a sugarilor te laudă, până și ei știu că ești puternic și că cei care nu te iubesc vor muri.

Când privesc spre cer, văd ce a ieșit printre degetele Tale, văd luna şi stelele pe care le-ai creat, și îmi zic:

Ce mai e și omul ca să-ţi pese de el? Ce sunt urmașii lui Adam, ca să-i bagi în seamă?

Și totuși, ne-ai făcut aproape ca pe îngeri, ne-ai dat un loc de cinste și ne-ai încurajat.

Ne-ai făcut ocrotitorii creației Tale, ne-ai lăsat în grijă întreg pământul.

Stăpânim animalele domestice și sălbatice, păsările din cer și viețuitoarele din mări și oceane.

Doamne, Domnul nostru, nu e nimic mai frumos pe lume ca numele Tău!

Gittith nu știm ce este, poate fi o indicație interpretativă, dar, ca și în cazurile anterioare, știm că semnalează, iarăși, o schimbare de registru nu doar muzical, ci și conceptual. Amuzant este că Biblia de la 1688 traduce acești termeni absconși cu cuvinte aproximative, aici e tradus din teascuri, fără nicio legătură cu vinul sau tipografia. Am ales varianta conform cu partiturile pentru a sugera că acest psalm este unul pozitiv, de laudă absolută a perfecțiunii lui Dumnezeu. Totul în universul creat de Domnul este conform cu planul inițial, totul e desăvârșit (cu excepția omului). Totul e 'după plan', nu avem motive de îngrijorare, avem doar motive de bucurie.

Întreg psalmul este marcat de uluirea omului (sau uluirea care ar trebui să fie a omului) în fața măreției lui Dumnezeu. Numai gândindu-ne la impresionanta forță a naturii, la frumusețea celor care ne înconjoară, ar trebui să fim credincioși. Mai credincioase decât oamenii, însă, sunt fiarele pământului, animalele și chiar plantele, care sunt mai aproape de natura și identitatea Creatorului. Chiar și copiii mici, care nu știu nici măcar să vorbească, înțeleg minunăția Creației și a Creatorului ei.

Dumnezeu este atât de impresionant (să nu uităm că nu a făcut numai pământul, ci întregul univers), încât cele văzute de noi sunt făcute din vîrful degetelor, nici măcar nu și-a folosit întreaga mână, prin urmare iarăși o referință indirectă la natura nesemnificativă a creaturilor care sunt oamenii.

Cu toate acestea, cea mai frumoasă realizare a Creatorului ne aparține. Ar trebui să fim îngrijitorii acestei grădini minunate, care e pământul. Tot ce există pe această lume este făcut să ne folosească, să ne bucurăm de darurile pe care le avem, să ocrotim natura, plantele, animalele.

Și pentru acest lucru ar trebui să lăudăm numele lui Dumnezeu. Simplu, doar atât: Doamne, ești frumos. Doamne e frumos tot cei ai făcut. Doamne îți mulțumim. Doamne, cât ești de frumos!

Ziua 7

(Cântec de jale al lui David, către Dumnezeu, pornind de la cuvintele lui Huș, fiul lui Beniamin)

Doamne, Dumnezeule, apără-mă. Scapă-mă, ocrotește-mă de dușmani.

Dacă nu mă ajuți acum, o să mă rupă în bucăți, cum sfâșie animalele de pradă o bucată de carne.

Doamne, Dumnezeul meu, dacă am greșit cu ceva, dacă mi-am murdărit mâinile cu ceva,

Dacă le-am făcut rău celor care mi-au făcut bine sau dacă am fost rău pe nedrept,

Să-mi ia dușmanii sufletul, să mi-l distrugă, să dea cu mine de pământ şi praful să se aleagă de mine. (Cu strigăte)

Vino, Doamne, arată-le mânia Ta, lovește-i pe duşmanii mei; Vino, Doamne, Dumnezeul meu, dă-mi dreptate, conform cu Legea Ta.

Adună popoarele pământului la judecată. Judecă neamurile.

Judecă poporul tău. Judecă-mă pe mine! Arată-le tuturor că sunt cinstit, arată-le că sunt nevinovat.

Ajunge cu răutatea, fă să triumfe bunătatea. Tu știi ce e în inimile şi sufletele oamenilor, tu ești Dumnezeul dreptății.

Ajutorul meu e la Dumnezeu, El îi apără pe oamenii cu inimă bună.

Dumnezeu este un judecător drept, răbdător, care nu își arată mânia în fiecare zi.

Dar dacă nu vă veți schimba purtarea, veți simți pedeapsa Lui, 

pentru că are la îndemână instrumente aducătoare de moarte; și-a ascuțit sabia, armele sunt încărcate, gloanțele sunt pregătite.

Cel rău a ales nedreptatea, s-a culcat cu răutatea şi a scos din el minciună.

A săpat o groapă adâncă, dar va cădea în groapa pe care singur a făcut-o.

Loviturile pe care le-a dat, o să le primească înapoi şi răutatea i se va sparge în cap.

Iar eu îl voi lăuda pe Domnul, pentru că e drept şi voi cânta numele Domnului, că e mare!

Psalmul acesta este subintitulat un shiggayon al lui David și, deși nu se știe prea bine ce înseamnă termenul, el poate fi citit ca o referință la un cântec de durere, și este, evident, un indiciu pentru o nouă schimbare de registru, dinspre psalmii anteriori, spre psalmii lamentativi. 

E foarte probabil ca aceste cuvinte ale fiului lui Beniamin la care se referă supratitlul să fi fost o acuzație adusă lui David, la care acesta răspunde cam așa: spui că am făcut rău, dar Dumnezeu știe că nu am făcut. Dar dacă tu ai făcut rău, atunci Dumnezeu te va pedepsi. Acesta este, de fapt, scenariul pe care David ni-l prezintă. Dacă sunteți buni și drepți, nu veți răspunde celor care vă acuză decât cu faptele voastre. De restul se va ocupa Domnul. Judecata (pentru poporul ales, pentru toate popoarele și, mai ales, pentru indivizi) este a celui care a făcut Legea și Poruncile.

De aceea versetul 1 îl descrie pe Domnul Dumnezeu ca pe refugiul perfect, locul ce oferă adăpost în orice situație, ascunzișul cel mai bun în fața oricărui pericol. Imaginea de aici a psalmistului ne trimite cu gândul la copiii care se ascund în brațele părinților, atunci când sunt urmăriți de frații mai mari sau de un animal rău. Sau de dușmanul cel mai mare, cel mai periculos, adeseori comparat în Biblie cu un leu turbat, Diavolul.

În versetul 5 invocarea aceasta este aproape un blestem de sine. Mai târziu Isus va vorbi cu aceleași cuvinte: cum faci, așa să primești, cum dai, așa ți se va întoarce, cu ce cântar îi evaluăm pe ceilalți, cu acela vom fi judecați și noi. Și mai jos, formula se repetă, mult mai dur, redată cu expresia cine sapă groapa altuia, cade el însuși în ea, ca expresie a talionului, ea devine manifestare a pedepsei divine implacabile. Și mai jos, la versetul 16 avem deja un blestem explicit, ce ai făcut, aceea să primești!

Versetul 11 descrie răbdarea lui Dumnezeu similară cu iubirea unui părinte, adică a celui care vede defectele copilului, dar le trece cu vederea. Cu toate acestea, observăm la final că Dumnezeul lui Israel judecă atât poporul ales, cât și neamurile și indivizii. Răbdarea lui are și ea limite, pe care nu e bine să le încercăm. Iar metafora răutății, care are o explicită trimitere sexuală (te-ai împreunat cu Răul, ce poate ieși din tine decât minciună și fărădelege!?), este puternică. Biblia de la 1688 utilizează două verbe ale procreării maligne, zămisli și născu fărădelegi. Pentru că, dacă Dumnezeu este făcătorul binelui, sursă a bunătății, cei care nasc răutatea sunt progenituri ale Dușmanului.

Și acest psalm, ca și mulți alții, începe cu o notă pesimistă și se încheie cu optimism, cu un cântec, aproape cu un dans de bucurie în cinstea lui Dumnezeu, cel care este drept și bun.

Ziua 6

(Către dirijorul corului. Un cântec al lui David. Cu instrumente cu coarde, mai ales la harfă)

Doamne, nu mă pedepsi, nu te supăra, nu mă certa cu puterea Ta.

Fie-ți milă, Doamne, că sunt slab, vindecă-mă, Doamne, că mă doare până în măduva oaselor;

Sufletul meu tremură de frică, iar Tu, Doamne, ce faci? Ce mai aștepți?

Întoarce-Te, Doamne, la mine; vindecă sufletul meu, salvează-mă, pentru că ești bun și blând.

Dacă mor, cine va mai cânta, de fapt, în Iad cine te va mai lăuda?

Am obosit de atâta suspinat, noapte de noapte cu lacrimi patul l-am spălat, cearceaful l-am udat de atâta plâns am ajuns de nu mai văd bine, din cauza dușmanilor mei.

Dispăreți de lângă mine păcătoșilor, că Domnul aude plânsul meu.

Domnul a auzit cererea mea, Domnul a ascultat rugăciunea mea.

Rușine să vă fie, să vă fie frică, păcătoșilor. O să vă regretați când se va întoarce Domnul și o să vă facă de rușine cât de curând. Laudă lui Dumnezeu.

Acest psalm este cunoscut drept primul dintre psalmii penitenței. Încă din subtitlu vedem modificarea de ton. Sheminith este harfa cu opt corzi, specifică perioadei lui David. Ca în psalmii anteriori, schimbarea instrumentului muzical face parte din dinamica internă a mesajului, nu este doar o notație tehnică. Vocea din psalm devine patetică, nu se cântă cu fluiere sau cu tamburine, e un psalm al plângerii, făcut aidoma unei înfățișări smerite, omul vine cu ochii plânși. Credinciosul e nedormit, obosit, nu mai are unde și la cine să se ducă. Vedem cum ciupește corzile harfei scoțând sunete de jale.

De unde vine toată tulburarea aceasta? Din ispita păcatului, a fărădelegii, vedem cum credinciosul îi alungă pe cei care îl îndeamnă să facă răul, și, în schimb, îl cheamă aproape pe Dumnezeu. Gestul este următorul: Voi plecați, Tu vino!, iar această miscare dublă, de respingere a răului și de chemare a binelui e caracteristică învățăturii din psalmi.

Argumentul din versetul 6 sună ca un șantaj emoțional, e un gest care se adaugă disperarii inițiale cu care e strigat Domnul. Dacă mor eu, spune psalmistul, cine te va mai iubi, cine va mai cânta despre Tine, și strigă ca și când dependența este mutuală.

Psalmul, care începe ca o rugăminte disperată, într-un mod foarte sugestiv, se încheie cu acea rugaminte îndeplinită, încă o dată, Dumnezeu ascultă rugăciunile. Dar încheierea este și ambivalentă, pentru că în ea este conținută speranța că și pentru cei răi există salvare, dacă se rușinează de relele făcute, pot și ei să se vindece.

Ziua 5

(Către dirijorul corului. Un cântec al lui David. Cu instrumente de suflat)

Auzi, Doamne, ce zic, înțelege când strig!

Fii atent la rugăciunile mele, Împăratul și Dumnezeul meu, cu tine vorbesc, Doamne!

Dimineața vei auzi vocea mea, în zori mă voi prezenta înaintea ta, și voi fi gata.

Dacă ești rău, Dumnezeu nu te vrea, dacă ești ticălos nu te va accepta.

Pe cei care încalcă Legea nu-i va răbda.

Pe toți lăudăroșii, pe toţi mincinoșii, pe toți ipocriții și pe toți criminalii Domnul îi va termina, pentru că-i e scârbă de așa ceva.

Eu cu dragoste nemărginită voi intra în casa ta, cu frică mă voi închina.

Doamne, învață-mă să fac bine, atunci când dușmanii stau cu ochii pe mine!

Arată-mi cum să mă port, mai ales când știu că mă mint, că în inimă au doar invidie, că stau cu gura deschisă ca un mormânt, și că pe limbă au fățărnicie.

Pedepsește-i, Dumnezeule, și dă-le lor ce-au pregătit ei pentru mine. Bate-i pentru răutatea lor, că pe tine te-au supărat, Doamne.

Iar cei care cred în Tine să fie întotdeauna veseli, tu vei fi cu ei şi toţi cei ce iubesc numele Tău se vor lăuda cu Tine.

Pentru că Tu îl răsplătești pe omul credincios, Doamne, Tu ne-ai înarmat cu bunătate.

Daca psalmii anteriori, 3 și 4, aveau loc noaptea, respectiv înainte de seară, acesta are loc dimineața. De asemenea, o altă schimbare are loc la nivelul instrumentelor utilizate. Psalmul 4 era cântat cu instrumente cu corzi (binnigot), acesta este nehiloth, cu fluiere, flaute sau instrumente asemănătoare. Schimbarea de registru emoțional este însoțită de o schimbare de registru muzical.

Și aici, ca în majoritatea psalmilor, invocarea începe cu o aliterație, care face totul să fie memorabil: amarai ha-azinah Adonai. Ascultă-mă, Doamne, ascultă vocea mea, nu e doar o invocare, o chemare, ci este și o cerință foarte intimă, în textul original fiind utilizată chiar o metaforă aproape fizică, oarecum omenească, prin excelență corporală. Psalmistul îi cere lui Dumnezeu să facă un căuș la ureche, ca să audă mai bine. Ca și când Dumnezeu ar putea ciuli urechile! De aceea să fie transpus cu ia aminte nu ajunge. În Psaltirea de la 1688 e folosită o expresie sugestivă, "bagă în urechi", astfel, ducând mai departe raționamentul, mesajul ar putea să fie chiar bagă la cap, pentru că spre final formula devine imperativă. Auzi strigătul meu!, pare că zbiară cel care se roagă, pare că îl admonestează pe Dumnezeu, incearcă să transforme o cerere indistinctă, emoțională, în ceva inteligibil, în ceva coerent. La început nici nu e o rugăciune, e de fapt o mormăială, o bolborosire a credinciosului care vrea să spună ceva, și nu poate, nu știe cum să exprime.

Suntem, din punct de vedere emoțional, în confuzia dimineții. Din această confuzie suntem scoși atunci când conștientizăm, când ne trezim la realitate, ne prezentăm înaintea Creatorului și înțelegem cu cine avem de-a face. De aceea Dumnezeu este numit împărat și rege, chiard dacă în lumea de azi nu mai avem respect pentru împărați, sau regi, știm că Dumnezeu nu este un președinte ales democratic. El ramane Stapânul universului, șeful-șefilor, cel care face dreptate și pedepsește păcate.

5-6 Deși majoritatea comentatorilor sugerează că e vorba de Absalom (care l-a mințit și trădat pe tatăl lui), vedem că păcătosul despre care vorbește David are câteva trăsături universal valabile pentru Răul omenesc, așa cum este descris în Vechiul Testament ca fiind acea ființă pornită împotriva voinței lui Dumnezeu: viclenia (cuplată cu minciuna), îngâmfarea și aroganța, ușurința cu care necredinciosul încalcă orice regulă, de la mica răutate meschină, până la crima cea mai abominabilă. Minciună, viclenie, crimă, iată cele trei "calități" ale necredinciosului, care decurg una din alta, și cărora li i se opun calitățile omului "drept", beneficiile spirituale ale credinței: iubirea de Dumnezeu și a adevărului, nădejdea cuplată cu credința.

7. toate izvorăsc din dragostea lui Dumnezeu, din chesed – nu din milă, nu dintr-un sentiment inferior, ci din iubirea pură a lui Dumnezeu pentru cel credincios. Iar dragostea este însoțită de frică, dar nu spaimă, ci emoționanta putere a Domnului. Pentru unii Casa Domnului și Altarul de închinare sunt Templul din Ierusalim, pentru alții Raiul, pentru alții biserica sau sinagoga. Dar nu contează locul, pentru că și casa și altarul lui Dumnezeu sunt acolo unde dragostea și frica de Domnul sunt prezente. Adică în inima celui bun și credinicios.

12. În textul clasic cuvântul folosit pentru binecuvântare este barak, adică, la propriu, înbogățire, îndestulare, ocrotire din partea lui Dumnezeu. Binecuvântarea trebuie văzută aici în sens larg, ca starea de bine dată de credință, ca binele material care urmează binelui spiritual. Fă bine, ca să primești bine, concluzionează psalmul.

Ziua 4

(Către dirijorul corului. Un cântec al lui David. Instrumental)

Eu am strigat, Tu ai ascultat, pentru că ești un Dumnezeu adevărat!

Când n-am știut ce să mai fac, Tu m-ai scăpat.

Fie-ți milă de mine și ascultă ce-ți spun acum.

Oameni buni, până când veți da cinstea pe rușine?

De ce alegeți minciuna și vă vindeți pe nimica? (cu strigăte!)

Știți că Dumnezeu îi alege pe cei curați cu inima; De aceea Domnul mă va asculta când îl voi chema.

Omule, când te apucă pasiunile, ai grijă să nu greșești,

Iar înainte de a te baga în pat, să îți pară rău de ceea ce gândești (cu strigăte!)

Credeți numai ceea ce e bine, aveți încredere în Domnul.

Mulți zic așa: Cine ne poate arăta ce e binele? Dar se va vedea pe fiecare dintre noi lumina chipului tău, Doamne.

Tu mi-ai înveselit inima, mă bucur că am ce mânca, am ce bea, am tot ce-mi trebuie!

Mă culc împăcat și adorm liniștit, mai ales pentru că tu, Doamne, îmi dai speranță.

Dacă psalmul anterior (3) era o adresare către Dumnezeu, acest psalm este adresat direct dușmanilor care îl urmăresc pe David. În mod tradițional, și acest cântec este atribuit momentului fugii de Absalom și este pasul al doilea în confruntarea cu inamicii morali și materiali. Pentru unii traducatori dirijorul corului este o referință metaforică la Dumnezeu, El este cel care ne orchestrează viețile, ne adună pe toți într-o singură simfonie cosmică.

Și acesta este un psalm de seară, dar e mai degrabă un psalm înainte de culcare, nu din timpul nopții, pentru că referințele sunt despre încheierea zilei, ne predispun la calm, veselie, și siguranță asupra faptului că Dumnezeu este prezent în viețile noastre. Psalmul începe cu: Te-am chemat și m-ai auzit, indicând că, atunci când vorbim cu Domnul, totul are loc direct, imediat, fără farafastâcuri și complicații inutile. Aceasta e relația pe care trebuie să o avem cu Dumnezeul dreptății, singurul Dumnezeu adevărat. De aceea psalmul se încheie cu formula: adorm liniștit, binecuvântat de prezența dumnezeiască.

Structura psalmului este circulară. Prima oară se adresează direct lui Dumnezeu (v 10, după care le vorbește oamenilor, apostrofându-i (2-6), apoi iar lui Dumnezeu (7), și în final extrage o concluzie. Această structură reflectă și dinamica relațională a credinciosului, întâi Dumnezeu, apoi oamenii, iarăși Dumnezeu și, la sfârșit, propria identitate.

După invocarea lui Dumnezeu, psalmul foloseșt cuvântul batzar, adeseori tradus cu primejdie. Aici el se referă la strâmtorările vieții, cu trimitere directă la situația în care era David în acel moment, înconjurat de inamici, copleșit de probleme. În sens trebuie înțeles ca un îndemn ca, în orice situație fără ieșire, scăparea, salvarea vine de la Domnul.

În versetul 2 David cere să-i fie ascultată rugăciunea, darntermenul original este tefillah, care nu este doar rugăciune religiosă, ci și expunerea problemelor. David nu cere ceva anume, vrea doar să fie auzit, să fie în legătură cu Dumnezeu, vrea să aibă cui să îi împărtășească necazurile. Imediat logica devine aproape tranzacțională, Dumnezeu m-a ales, de aceea tot El mă va asculta. El m-a selectat, pentru că a crezut că sunt bun.

Ca și aici, rugăciunea de seara e un prilej de autoanaliză, de evaluare a celor pe care le gandim și le face. Textul ne prezintă un aparent paradox, ne spune că gândul rău, pornirea spre cele rele, nu este "păcătos" în sine, ci transpunerea lui în faptă este malignă. Aceasta nu înseamnă că putem gândi nestingheriți tot felul de monstruozități, înseamnă doar renunțarea și dezicerea de gândurile nedorite. Dacă are loc înainte de culcare, e o formă de expiere, rugăciunea înainte de somn este purificatoare și are efect calmant. E ca un ceai cu mușețel, în urma căruia dobândim liniștea necesară. Formula este următoarea: Dumnezeu e bun, Dumnezeu ascultă, Dumnezeu este prezent, Dumnezeu are grijă, omule, poți dormi liniștit.

Mâniați-vă și nu păcătuiți este versiunea clasică (prezentă și în versiunea King James), dar textul pune accentul pe cuvântul rigzu, ceea ce înseamnă a tremura, a rămâne mut de uimire, în latină irascimini. Oamenii au porniri, dar acestea trebuie înfrânate, avem emoții, dar trebuie să le utilizăm în mod pozitiv (când am putea să le utilizăm și negativ)

Traducerile tradiționale ale psalmului spun la versetul 6 să oferim jertfa dreptății sau a virtuții. Dar ce mai înseamnă azi, pentru omul modern această expresie? Ce este "jertfa dreptății"?, sau mai degraba, jertfa dreaptă (tzadik, în original)? Ea este sacrificiul cuvenit, cea decurge dintr-o manifestare corectă a credinței. Pentru că nu mai există sacrificii de animale, iar sacrificiile erau exemple de credință, aici trimiterea e direct la modul cum trebuie să credem. Să credem bine, să credem numai ceea ce este corect.

Psalmul este profund anti-materialist, ne spune că nu binele care decurge din prosperitatea materială e important, ci acela care vine din interior. Această dihotomie, permanentă în Psalmi, între lumea oamenilor, și logica divină se bazează pe distincția între oamenii care sunt răi, neascultători, mincinoși, nepăsatori și Dumnezeu, care ascultă, e atent, vine în ajutor. Iar opozitia fundamentală dintre Dumnezeu și oameni e cu atât mai profundă cu cât alegem calea unei inimi murdare.

Liniștea și pacea nu vin decât dacă lumina chipului lui Dumnezeu se vede în ceea ce facem, adică acțiunile noastre cotidiene devin expresii ale Învățăturii (Torah) lui Dumnezeu.

Ziua 3

Psalmul 3 (Cântat de David, când a fugit de fiul lui, Absalom)
Vai, Doamne, vai, mulți mai vor să mă omoare, vin grămadă ca să mă doboare!
Mulți zic așa: sufletul lui nu mai are scăpare, nici Dumnezeu nu-i mai vine în apărare. (Strigăt)
Numai că tu, Doamne, ești paza și protecția mea; cinstea și mândria mea.
De aceea am strigat şi Domnul m-a ascultat, chiar și de pe muntele Sfânt.
M-am culcat, m-am sculat, el m-a protejat, și de mulțimea dușmanilor care m-au înconjurat nu m-am speriat.
Doamne, hai! Dumnezeule, ce mai stai?!
Peste gură să le dai celor care mă urăsc degeaba; să le sară dinţii din gură păcătoşilor.
 A Domnului e salvarea, a poporului e binecuvântarea. (Strigăt)

Ce poate fi mai cumplit, un tată fuge de fiul lui, care vrea să îl omoare și să îi ia locul, averea, renumele, prestigiul. Urmărit, fugind la miez de noapte ca un hoț, el găsește timp să cânte, să înalțe vocea către Dumnezeu. Mizmor, termenul pentru psalmi, este aici evident o referință la utilizarea psalmilor. Când omul merge pe drum și murmură un cântec de jale, înseamnă că rugăciunea lui ia formă de plâns. Textul sună astfel: vai de mine, ce mă fac acum, sunt urmărit de dușmani de pretutindeni, chiar și familia mea, cei mai dragi ai mei, ar vrea să mă ucidă. E vai și amar de capul meu. Sau cum spun ardelenii, tulai, vai!
Primul vers este aliterativ, efectul nu e doar muzical, e și emoțional. E o incantație, o reluare la nesfârșit a aceleiași teme. Vai, ioi, tulai, măi! Silabele se repetă ca într-un plâns neîntrerupt. Textul original e sugestiv aici: Adonai mah-rabu tzarai, rabimm kamim alai!. Fraza a doua confirmă că e vorba de o luptă pe viață și pe moarte, generată de dorința de putere, de un conflict de natură politică. Situația este disperată. Toată lumea ar vrea să îl vadă pe David mort, familia, colegii (de partid am spune azi), îl dușmănesc, chiar și Dumnezeu ar trebui să îl disprețuiască. Numai că aici lucrurile se schimbă.
Versetul 2 este o referință directă la momentul când ajunge David să sufere, oferă o explicație. Toate aceste necazuri au loc după ce el comite celebrul adulter, prin urmare referința la sufletul fără scăpare este o referință directă la decăderea sa morală. Merită să pățească ceea ce pățește! A greșit, prin urmare nu mai există nimeni care să îl mai ierte, sufletul său e condamnat pentru vecie. După cum vom vedea (și știm din textul Psaltirii), pedeapsa nu este eternă, scăparea și salvarea nu sunt imposibile. Dimpotrivă, am putea spune. Prima parte se termină cu expresia selah, care este chiar un strigăt, presupune să scoți sunete cu vocea ridicată, să vorbești mai puternic decât până în momentul acela. Strigătul ne arată nu doar că fraza se intensifică, dar și că ceea ce se întâmplă a crescut în intensitate, problemele întâmpinate sunt tot mai acute. Termenul a fost tradus și ca element de punctuație (adică stop, urmează altceva), dar și ca fiind un substitut pentru Amin, așa este, e adevărat ce spun. Am preferat varianta de strigăt, pentru că mi se pare că redă dramatismului interpretativ al psalmilor, că subliniază natura profund muzicală a acestor poeme, aici crescendo-ul fiind nu doar textual, ci și melodic.
Acum, la versetul 4, registrul se schimbă, și începe adresarea directă. Dumnezeu este magen ba-adi, rspectiv scut, în sens pur militar, protecție la modul cel mai concret și mai practic cu putință. Și pentru că astăzi nimeni nu mai folosește nici scuturi, nici armură, termenul pază și protecție mi se pare că redă mesajul lui David. Și aici psalmistul folosește succesiuni de termeni care sună similar, asocirea dintre ei (baadi, kevodi, roshi) nefiind doar sonoră, ci și de semnificație, de aceea ei trebuie redați așa cum sunt, pentru a păstra ritmicitatea expresiei. Fiecare este o referință la starea lui David. Kevodi este cinste, dar David a fost orice, numai cinstit nu, cu toate acestea cinstea lui provine de la Dumnezeu, nici măcar din propriile sale acțiuni. În vreme ce roshi este o trimitere la mândrie, însemnând chiar capul ridicat, adică a privi fără rușine, iarăși, ceva ce David nu poate face, pentru că acțiunile sale au fost nerușinate. Dar și aici, cinstea provine de la Dumnezeu, nu de la oameni. Relația este, încă o dată, directă între omul credincios și Dumnezeu. Am strigat și mi-ai răspuns imediat, indiferent unde ai fi Tu și oriunde aș fi eu. Unele interpretări spun că termenul kodsho se referă la muntele lui Dumnezeu, alții sugerează că David însuși se refugiase pe muntele măslinilor, pentru a scăpa de urmăritori. O altă referință este aceea că el fuge în locul unde va fi Templul, epicentrul iudaismului (și unde se va refugia și Isus din calea altor dușmani). Însă trimiterea cea mai simplă este aceea că oriunde aș fi, chiar și în vârf de munte, înconjurat de armate de dușmani, Dumnezeu este acolo, mă aude, reacționează!
Următorul vers este iarăși aliterativ, acumulând cuvintele: shakavti, hekitzoti, Yismekheni. M-am culcat, m-am sculat, m-a apărat, în sensul că am dormit, el m-a supravegheat. David ne spune că este liniștit, știe cine îi va purta de grijă, nu se mai teme de multitudinea dușmanilor înșirați la început. Versetul 6 confirmă, chiar și prin sonoritatea de la final (shatu alai), că referința este la fraza de la început. După toate câte am spus, de ei să mă tem?! Nici vorbă, pentru că mă păzește Dumnezeu! Nu mă tem de nimeni și de nimic. Prin urmare succesiunea este m-am culcat liniștit, m-am trezit odihnit, el m-a ocrotit, de cine ar fi trebuit să mă tem? De dușmanii care mă încercuiesc? Pot să fie cu miile. Într-un limbaj colocvial ar suna cam așa: mă culcai, mă sculai, nu am bai! Dumnezeule, tu mă ocroteai. Ce pot să facă dușmanii, chiar dacă sunt tot poporul, toată armata, toți politicienii, dacă Dumnezeu vrea să mă apere? Acum e timpul ca Dumnezeu să intervină direct, David îi spune, uite, eu m-am trezit, am stat liniștit că Tu vei veni în ajutorul meu, unde ești, ce mai aștepți. Această intransigență a credinciosului este cu atât mai puternică cu cât vine din partea cuiva care tocmai a păcătuit, nu este vreun virtuos care vorbește așa cu Dumnezeu. Dar această chemare nu se face în nume personal, David îi cere lui Dumnezeu să intervină nu pentru că el este bun și drept, ci pentru a le arăta dușmanilor săi cât de puternic e Domnul și cum își ține El promisiunile.
Kuma Adonai, hoshi-eni Elohai, strigă David, către Domnul și Dumnezeul lui, Ridică-te, Doamne, scapă-mă, Dumnezeule, îl îndeamnă nerăbdător și îi cere să-i lovească pe dușmanii lui la modul cel mai omenesc cu putință. Expresia et-kol-oyvai lechi înseamnă la propriu să dai cuiva un pumn în figură, să tragi un upper-cut astfel încât oponenților să le clănțăne dinții în mod explicit, să fie pocniți încât să pice în fund. David îi cere lui Dumnezeu să le dea peste bot dușmanilor și pentru a le închide gura, pentru ca ei să nu mai poată vorbi împotriva lui, dar mai ales să nu mai poată bârfi, să nu mai scoată minciuni pe gură. Ei sunt cei care încalcă, astfel, poruncile lui Dumnezeu, pentru că fac și spun răutăți.
Ultima frază împarte participanții la dialog (credinciosul și divinitatea) în două acțiuni obligatorii: Dacă Dumnezeu își salvează poporul (copiii, credincioșii), îi mântuiește pe cei care cred, atunci și aceștia (poporul, indiferent de cine ar fi el!), trebuie să aducă în schimb slavă și binecuvântări Salvatorului. De aceea acel Selah de la final, iarăși, poate fi înțeles ca o formulă de încheiere (Amin!), dar poate fi și un îndemn la strigăt, la un urlet de încântare, un chiot de bucurie că cel credincios a scăpat. Iuhuu, Yupiii, Uraa! Am scăpat, mulțumesc, Doamne!