Ziua 10

(Către dirijorul corului. Un psalm al lui David)

Am încredere în Domnul. Degeaba îmi speriați sufletul ca pe-o pasăre,

degeaba mă încurajați să o iau razna, să umblu aiurea prin munți.

Simt cum cei răi m-au luat la țintă, au băgat glonț pe țeavă, sunt gata să tragă, pe ascuns, direct în inima omului bun.

Dacă îmi distrug sufletul, pe care Tu mi l-ai făcut, eu cu ce rămân?

Domnul stă în locul său sfânt, pe tronul său din ceruri. Ochii lui văd tot ce se întâmplă pe pământ, El privește pe sub gene spre oameni.

Domnul îi pune la încercare și credincioși, și necredincioși; dar pe cei răi îi urăște din tot sufletul.

Peste cei răi va turna foc și pară; peste răutatea lor va arunca gheață.

Domnul este bun, îi iubește pe cei buni, Domnul e drept, cei drepți vor fi ca El. Lăudat să fie Dumnezeu!

Variantele vechi ale Bibliei în română utilizează cuvântul nădejde. Ce este nădăjdea, prin ce sunt diferite speranța și încrederea? Cuvântul nădejde, de origine slavă, ne duce cu gândul simultan la două senzații pe care le putem trăi în fața lui Dumnezeu, când simțim prezența Divinității. Prima este încrederea - fără limite, aproape absurdă, convingerea că există o entitate necunoscută, incomprehensibilă și cu toate acestea apropiată, vie. A avea nădăjde înseamna a pune tot ce crezi într-un singur punct de sprijin, Dumnezeul (singurul Domn) al lui Avraam. A doua manifestare a nădejdii este speranța, ce decurge din credință. Nădăjduim pentru că credem, de aceea sperăm că Dumnezeu va interveni. Această speranță e opune disperării de a nu fi nimic dincolo de existența noastră primitivă și animalică.

Încrederea mi s-a părut în acest context un cuvânt potrivit, pentru ca el conține și credința (am încredere pentru că cred), și încredințarea, adica punerea dorințelor noastre în seama altcuiva, speranța. De aici metafora sufletului ca o pasăre sperioasă, care, în lipsa încrederii, este ușor de convins să fugă, să se ascundă. Zborul în munți e, de fapt, înfrângerea în fața greutăților, căutarea unor soluții escapiste. Dar el nu trebuie să fie doar în munți, poate să fie refugiul în alcool, în droguri, în uitatul excesiv la televizor, în orice activitate care face ca sufletul să fie o pasăre fugară. Evident, corpul, în absența sufletului, devine o bucată de piatră amorfă. Relația este directă, transpare din subtextul versetului 1. Adăpostul sufletului este la Dumnezeu, sufletul care își pierde încrederea (speranța, nădejdea) în Domnul, o ia razna. Cei răi, prin acțiunile lor, tocmai asta fac, ne fugăresc sufletul, îl sperie și în alungă din cuibul său firesc, Dumnezeu. Mai mult, o pasăre ieșită din cuib este o țintă ideală pentru vânătorii de suflete, de aceea conexiunea cu versetul următor și cu Răul care își încoardă arcul.

2. Desigur, trasul cu arcul era una dintre formele cele mai "moderne" de vânătoare în epoca lui David. Astăzi cine trage cu arcul? Prin urmare, dacă limbajul psalmic este metaforic el trebuie transpus. Dușmanii își pregătesc armele, în sensul că îi iau la țintă pe cei credincioși, au gloanțe pe țeava, sunt gata să îi împuște în inimă pe cei buni. Aici paralelismul este chiar și lexical direct cu psalmul 7, unde Dumnezeu își pregătea armele. În acest război pentru sufletele oamenilor, toate arme sunt utilizate, de ambele tabere. Pe de o parte răutate, minciuna, înșelătoria, pe de alta dreptatea, credința, binele.

Versetul 3 a fost tradus în textul românesc drept distrugerea temeliei, surparea a ceea ce s-a clădit. Totuși, în logica internă a psalmului, aceste cuvinte nu au sens, sunt din alt registru. Anania utilizează verbul ceea ce tu ai alcătuit, încercând să redea cel mai fidel gândul prorocului David. Cred că vorbirea se face despre sufletul aflat în pericol de a fi ucis, și că psalmistul se referă în continuare la acest lucru. Dacă nu mai am suflet, dacă sufletul meu nu mai este bun, atunci ce mai am? Cu ce mai rămân. Cu nimic! Îndemnul este, prin urmare, la protejarea cu orice preț a sufletului, sufletul drept și bun este temelia dreaptă a credinței.

Conflictul este și aici între ceea ce e drept și corect și cea ce este malefic, ascuns. Modul cum vor cei răi să distrugă sufletul omului bun este nedrept (vezi discuția despre ce și cum sunt cei păcătoși din Psalmul 1), se face pe ascuns, în întuneric, cu uneltiri și viclenie.

Dumnezeu pedepsește răutatea, nu pedepsește absența credinței în sine. Pentru că, dacă credinciosul face rău, cu ce este el deosebit de necredincioși? Această punere la încercare nu e unidirecțională, îndreptată doar spre păcătoși. Toți oamenii trec prin scrutinul divin, toți suntem evaluați în funcție de capacitatea noastră de a fac bine sau rău.

După ce, în primele versete ale Psalmului eram în lumea oamenilor, acum atenția se mută în planul superior, în universul lui Dumnezeu, care locuiește în Templul din ceruri, care conduce din înălțime lumea, și care, cu toate acestea, privește spre cel sărac. Dinamica sus/ jos, frecvent utilizată în psalmi, este aici aproape radicală, iar mai jos dihotomia va deveni redundantă. Relevantă, însă, în acest context este antropomorfizarea lui Dumnezeu. Dumnezeu se uită pe sub gene? Aceasta înseamnă că are ochi? Prin chiar natura lor, cele două propoziții par a fi contradictorii, El e în ceruri și cu toate acestea ne vede în mod direct, imediat. Aceasta dublă natură, terestră (imediată) și divină (superioară) a prezenței lui Dumnezeu reiese din acest verset și din faptul că El nu are nevoie să se uite tot timpul să vadă ce fac oamenii pe pământ, e de-ajuns să arunce o privire pe sub gene, pentru a vedea ce se întâmplă, pentru a-și instaura dreptatea.

Aici trebuie subliniată acțiunea dublă a lui Dumnezeu împotriva celor răi foc/ gheața, fierbinte/ rece, care indică reacția nuanțată a pedepsei divine. Pe unii îi va arde, pe alții îi va îngheța, atât de mare este furia lui Dumnezeu față de răutate. Dumnezeu e un vulcan, e un gheizer, e furtună și ciclon, e crivăț.

Iar la final, încheierea este unirea dintre figura lui Dumnezeu cel drept și cea a omului care caută dreptatea, chipul lui Dumnezeu cel bun se oglindește în expresia omului bun. Separația inițială este anihilată, ruptura dintre lumea oamenilor și universul divin anihilată. Sufletul omului s-a întors în cuibul care este bunătatea lui Dumnezeu.