De
ce se luptă neamurile și sunt nemulțumite popoarele?
Conducătorii
pământului şi toți politicienii se unesc împotriva Domnului şi a Alesului Său,
zicîndu-și:
Să rupem legăturile cu Legea lor!
Cel
care stă în ceruri se amuză, Domnul râde de ei.
Apoi
se va supăra, îi va speria cu mânia Sa, zicînd așa:
Am
ales deja un Rege în Sion, pe muntele sfânt.
Ascultați
porunca Domnului, El mi-a spus: ,,Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut
Cere
şi-ți voi da, popoarele lumii te vor asculta, lumea toată va fi a ta
Cu
pumn de fier îi vei lovi, şi ca pe oalele sparte îi vei strica.
De
aceea, conducători ai lumii, ascultați! Judecători ai pămîntului, învățați!
Domnului
cu frică să vă închinați, tremurați și vă bucuraţi.
Pe
Fiul Lui să-l îmbrățișați, ca să nu îl supărați, pe drum să nu pieriți, că mânia
Lui repede o veți simți!
Binecuvântați
sunt toţi credincioșii adevărați!
Ca
și alți psalmi, ulterior, psalmul 2 are o structură foarte precisă, o geometrie
internă exactă, fiind compus din 4 părți distincte. Versetele 1-3 exprimă o întrebare
retorică referitoare la ce se întâmplă pe lume (de ce?), versetele 4-6 arată reacția
de mânie a lui Dumnezeu față de acțiunea exterioară, apoi urmează (7-9)
promisiunea Lui către Cel Ales (către poporul Lui), și în final (10-12) toți
sunt chemați să asculte de Dumnezeu, singurul care merită supunere.
Deși
pentru Origen acesta este cu adevărat “primul psalm”, de fapt între primul și
al doilea psalm există o legătură explicită. Primii doi psalmi sunt doi poli
opuși ai aceluiași mesaj. Dacă psalmul 1 vorbea omului în mod direct și
personal (Binecuvântat omul), cu un îndemn aproape intim, oferind sfaturi de
comportament și de relație între oameni, psalmul 2 trece de la planul
individual spre cel general, al vieții politice în ansamblul ei și oferă soluții
pentru fericirea comunităților (Binecuvântați credincioșii). Psalmul 2 se încheie
la fel cum începe psalmul 1, “fericiți”, binecuvântați cei care cred în Dumnezeu.
Aici
nu mai este vorba despre relația personală cu Dumnezeu, ci despre
comportamentul social, despre relația între liderii politici, state și popoare
cu Dumnezeul lui Israel și cu poruncile Lui. Și, dacă psalmul 1 realiza o
opoziție între omul bun și omul păcătos, psalmul 2 se bazează pe opoziția între
oamenii lui Dumnezeu (poporul Ales) și oamenii care aparțin lumii, neamurile în
sens larg (goyim).
Neamurile
sunt goiym, adică cei care nu îl cunosc pe Dumnezeu ca Domn, iar agitația lor
este ceea ce vedem zi de zi, ceva ce există de-a lungul istoriei omenirii. Națiunile
lumii se luptă unele cu altele, popoarele decimându-se unele pe altele, într-o
zbatere plină de violență și ură. Psalmistul ne spune că această agitație și
disperare apare pentru că este ruptă legătura cu Legea lui Dumnezeu. În mod
relevant, ruperea legăturilor cu Dumnezeu e descrisă metaforic cu două expresii
puternice. Pe de o parte smulgerea din relația cu YHWH e în aceiași termeni cu
smulgerea penelor, e de fapt o acțiune dureroasă prin care omul refuză o Lege adânc
înrădăcinată în carnea lui. Omul vrea să scape de însăși natura sa și pretinde să
fie liber, în sensul de lipsit de orice reguli.
Oamenii
strigă: să smulgem legea din sufletele noastre și să sfărâmăm lanțurile
credinței, legăturile care ne fac dependenți de Dumnezeu. Vulgata traduce cu expresia
prin jug – într-un mod care nu redă esența mesajului. Independența față de
Dumnezeu nu înseamnă scăparea de o robie, ci eliberarea de o condiționare
benefică.
A
doua metaforă este explicabilă cultural. Evreii aveau două tipuri de legături
care le aminteau de Dumnezeu. Prima, mai primitivă, numită în idiș roite bindele, este brățara de ață roșie pe care o
poartă evreii la încheietura mâinii, pentru a ține minte că Dumnezeu ne
protejează. Și mai importante sunt legăturile simbolice numite tefilin, filacteriile care sunt legate
de mâini și de cap în timpul rugăciunii, conținând bucăți din Legea lui
Dumnezeu. Aici se explică ce vrea să spună psalmul cu ruperea legăturilor. Ea
este în fond o rupere fizică a contactului cu poruncile lui Dumnezeu.
Numai că, atunci când neamurile vor să se rupă de
Dumnezeu și de poruncile Lui, Dumnezeu îi avertizează pe oameni că vor fi
zdrobiți dacă vor face rău poporului Său. Aflăm că Adonai râde de planurile
oamenilor, chiar îi batjocorește pe oameni, iar termenul folosit în textul
original este că îi imită, le maimuțărește limbajul în bătaie de joc. Pentru că
oamenii sunt făcuți din lut și se sparg ca oalele atunci când sunt loviți de
pumnul voinței lui Dumnezeu
Psalmul
face referire clară la Fiul lui Dumnezeu, și vorbește despre “Unsul” lui Dumnezeu,
descris ca Mesiah, cel Ales, el stă împotriva puternicilor lumii, a politicienilor
care sunt astăzi “domnitorii” pământului. Noțiunea nu mai apare aproape
niciunde în Vechiul Testament, fiind unică în felul ei. Sigur, fiul lui
Dumnezeu este o referință la descedența regală a lui David, iar o interpretare
pur istorică ne spune că psalmul vorbește despre lupta dintre David, ca ales al
lui Dumnezeu și regii din jurul Israelului. Dar termenul utilizat, care este
var, și care în aramaică înseamnă Fiu, se referă și la curățenie, la puritate.
Opoziția dintre străini și “alesul lui Dumnezeu”, dintre Fiul Lui și dușmanii
Lui, devine opoziția dintre curățenie/ puritate spirituală și necredință. Prin
urmare, trebuie să citim aici referința la legământul lui Dumnezeu cu poporul
ales, care este tocmai aceasta – toți credincioșii sunt fiii Lui, noi suntem
Aleșii lui Dumnezeu. De aceea, când textul original spune sărutați-l pe Fiul
lui Dumnezeu, sărutul reprezintă recunoașterea intimă a prezenței lui YHWH în
viețile noastre. Dar, în același timp, este și acceptarea propriei noastre
condiții de fii ai lui Dumnezeu, devenirea noastră ca oameni speciali, ca fii
ai credinței în Unicul Dumnezeu.
Conducătorii
pământului şi toți politicienii se unesc împotriva Domnului şi a Alesului Său,
zicîndu-și:
Să
smulgem legăturile și să rupem legile!
Cel
care stă în ceruri se amuză, Domnul râde de ei.
Apoi
se va supăra, îi va speria cu mânia Sa, zicînd așa:
Am
ales deja un Rege în Sion, pe muntele sfânt.
Ascultați
porunca Domnului, El mi-a spus: ,,Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut
Cere
şi-ți voi da, popoarele lumii te vor asculta, lumea toată va fi a ta
Cu
pumn de fier îi vei lovi, şi ca pe oalele sparte îi vei strica.
De
aceea, conducători ai lumii, ascultați! Judecători ai pămîntului, învățați!
Domnului
cu frică să vă închinați, tremurați și vă bucuraţi.
Pe
Fiul Lui să-l îmbrățișați, ca să nu îl supărați, pe drum să nu pieriți, că mânia
Lui repede o veți simți!
Binecuvântați
sunt toţi credincioșii adevărați!
Ca
și alți psalmi, ulterior, psalmul 2 are o structură foarte precisă, o geometrie
internă exactă, fiind compus din 4 părți distincte. Versetele 1-3 exprimă o întrebare
retorică referitoare la ce se întâmplă pe lume (de ce?), versetele 4-6 arată reacția
de mânie a lui Dumnezeu față de acțiunea exterioară, apoi urmează (7-9)
promisiunea Lui către Cel Ales (către poporul Lui), și în final (10-12) toți
sunt chemați să asculte de Dumnezeu, singurul care merită supunere.
Deși
pentru Origen acesta este cu adevărat “primul psalm”, de fapt între primul și
al doilea psalm există o legătură explicită. Primii doi psalmi sunt doi poli
opuși ai aceluiași mesaj. Dacă psalmul 1 vorbea omului în mod direct și
personal (Binecuvântat omul), cu un îndemn aproape intim, oferind sfaturi de
comportament și de relație între oameni, psalmul 2 trece de la planul
individual spre cel general, al vieții politice în ansamblul ei și oferă soluții
pentru fericirea comunităților (Binecuvântați credincioșii). Psalmul 2 se încheie
la fel cum începe psalmul 1, “fericiți”, binecuvântați cei care cred în Dumnezeu.
Aici
nu mai este vorba despre relația personală cu Dumnezeu, ci despre
comportamentul social, despre relația între liderii politici, state și popoare
cu Dumnezeul lui Israel și cu poruncile Lui. Și, dacă psalmul 1 realiza o
opoziție între omul bun și omul păcătos, psalmul 2 se bazează pe opoziția între
oamenii lui Dumnezeu (poporul Ales) și oamenii care aparțin lumii, neamurile în
sens larg (goyim).
Neamurile
sunt goiym, adică cei care nu îl cunosc pe Dumnezeu ca Domn, iar agitația lor
este ceea ce vedem zi de zi, ceva ce există de-a lungul istoriei omenirii. Națiunile
lumii se luptă unele cu altele, popoarele decimându-se unele pe altele, într-o
zbatere plină de violență și ură. Psalmistul ne spune că această agitație și
disperare apare pentru că este ruptă legătura cu Legea lui Dumnezeu. În mod
relevant, ruperea legăturilor cu Dumnezeu e descrisă metaforic cu două expresii
puternice. Pe de o parte smulgerea din relația cu YHWH e în aceiași termeni cu
smulgerea penelor, e de fapt o acțiune dureroasă prin care omul refuză o Lege adânc
înrădăcinată în carnea lui. Omul vrea să scape de însăși natura sa și pretinde să
fie liber, în sensul de lipsit de orice reguli.
Oamenii
strigă: să smulgem legea din sufletele noastre și să sfărâmăm lanțurile
credinței, legăturile care ne fac dependenți de Dumnezeu. Vulgata traduce cu expresia
prin jug – într-un mod care nu redă esența mesajului. Independența față de
Dumnezeu nu înseamnă scăparea de o robie, ci eliberarea de o condiționare
benefică.
A
doua metaforă este explicabilă cultural. Evreii aveau două tipuri de legături
care le aminteau de Dumnezeu. Prima, mai primitivă, numită în idiș roite bindele, este brățara de ață roșie pe care o
poartă evreii la încheietura mâinii, pentru a ține minte că Dumnezeu ne
protejează. Și mai importante sunt legăturile simbolice numite tefilin, filacteriile care sunt legate
de mâini și de cap în timpul rugăciunii, conținând bucăți din Legea lui
Dumnezeu. Aici se explică ce vrea să spună psalmul cu ruperea legăturilor. Ea
este în fond o rupere fizică a contactului cu poruncile lui Dumnezeu.
Numai că, atunci când neamurile vor să se rupă de
Dumnezeu și de poruncile Lui, Dumnezeu îi avertizează pe oameni că vor fi
zdrobiți dacă vor face rău poporului Său. Aflăm că Adonai râde de planurile
oamenilor, chiar îi batjocorește pe oameni, iar termenul folosit în textul
original este că îi imită, le maimuțărește limbajul în bătaie de joc. Pentru că
oamenii sunt făcuți din lut și se sparg ca oalele atunci când sunt loviți de
pumnul voinței lui Dumnezeu
Psalmul
face referire clară la Fiul lui Dumnezeu, și vorbește despre “Unsul” lui Dumnezeu,
descris ca Mesiah, cel Ales, el stă împotriva puternicilor lumii, a politicienilor
care sunt astăzi “domnitorii” pământului. Noțiunea nu mai apare aproape
niciunde în Vechiul Testament, fiind unică în felul ei. Sigur, fiul lui
Dumnezeu este o referință la descedența regală a lui David, iar o interpretare
pur istorică ne spune că psalmul vorbește despre lupta dintre David, ca ales al
lui Dumnezeu și regii din jurul Israelului. Dar termenul utilizat, care este
var, și care în aramaică înseamnă Fiu, se referă și la curățenie, la puritate.
Opoziția dintre străini și “alesul lui Dumnezeu”, dintre Fiul Lui și dușmanii
Lui, devine opoziția dintre curățenie/ puritate spirituală și necredință. Prin
urmare, trebuie să citim aici referința la legământul lui Dumnezeu cu poporul
ales, care este tocmai aceasta – toți credincioșii sunt fiii Lui, noi suntem
Aleșii lui Dumnezeu. De aceea, când textul original spune sărutați-l pe Fiul
lui Dumnezeu, sărutul reprezintă recunoașterea intimă a prezenței lui YHWH în
viețile noastre. Dar, în același timp, este și acceptarea propriei noastre
condiții de fii ai lui Dumnezeu, devenirea noastră ca oameni speciali, ca fii
ai credinței în Unicul Dumnezeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu