Ziua 12

(Către dirijorul corului. Un psalm al lui David)

Ce faci, Doamne, m-ai uitat? Ce faci, unde ai plecat?

Ce faci, cu gândurile negre în suflet mă lași, cu durerea din inimă ce faci?

Ce faci cu dușmanii care mă bat?

Arată-te, Doamne, Dumnezeul meu, fă-mă să înțeleg, dă lumină ochilor mei, că altfel îi voi închide, și voi muri.

Dușmanii mei vor zice: "E terminat". Când au văzut că mă dezechilibrez, s-au bucurat.

Dar am încredere în mila Ta; inima mea se va bucura când mă vei salva; voi cânta Domnului că mi-a făcut bine, numele Domnului îl voi lăuda .

Un alt psalm de lamentație, strigat, zbierat adresat lui Dumnezeu inițial ca un plânset repetat, care devine urletul unui om care nu mai rezistă. 

În ebraică strigătul este similar cu strigarea numelui lui Dumnezeu: Ad-an Adonai... Ad-an Adonai. Mai ai, Doamne, altceva de făcut? Mai ai, Dumnezeule altă treabă? Unde ești, ce faci, de ce mă lași să mă chinui?, ar fi transpunerea simplificată a primelor versete, unde depresia, disperarea, deznădejdea, toate sunt acumulate în acest strigăt. Și acest lucru face ca psalmii să fie umani, să fie plini de calitățile și defectele omenirii. Tocmai David, cel care, în psalmii anteriori, se arăta ferm în credința lui că Dumnezeu îl ajută, în contexte extrem de dificile, acum pare lipsit de nădejde. Mai ales că nu se întâmplă nimic serios, cel puțin nu aflăm din textul psalmului să fie vreo situație limită. Angoasa, anxietatea fără explicații sunt mereu prezente în inimile și sufletele noastre, chiar și atunci când suntem credincioși. Nu e neapărat un indiciu al necredinței.

Însă situația limită este tocmai absența îndelungată a lui Dumnezeu, senzația că Domnul nu mai e prezent, că nimic nu mai are rost. Tocmai absența (sau aparenta îndepărtare) a divinității din existența noastră este aducătoare de angoasă. Ai uitat de mine Doamne, ai altceva de făcut? Evident, dușmanii care îl înving pe omul disperat sunt multipli, de multe ori sunt doar propriile lui slăbiciuni, micile scăpări, erorile morale pe care le face credinciosul, mai ales în lipsa Duhului lui Dumnezeu.

Și aici tonul devine dramatic. Nu doar că atunci când Dumnezeu nu mă aude sunt disperat, dar dacă Dumnezeu nu îmi va răspunde, voi muri, dar am încredere în Dumnezeu, și voi ieși din depresie, cântând psalmi de bucurie, pentru că nu am uitat binele pe care l-am primit.

Domnul este facatorul binelui, și la final, când credinciosul conștientizează această realitate, strigătul disperat se transformă în cantec, deznădejdea devine bucurie și disperarea laudă a numelui lui Dumnezeu.