Ziua 5

(Către dirijorul corului. Un cântec al lui David. Cu instrumente de suflat)

Auzi, Doamne, ce zic, înțelege când strig!

Fii atent la rugăciunile mele, Împăratul și Dumnezeul meu, cu tine vorbesc, Doamne!

Dimineața vei auzi vocea mea, în zori mă voi prezenta înaintea ta, și voi fi gata.

Dacă ești rău, Dumnezeu nu te vrea, dacă ești ticălos nu te va accepta.

Pe cei care încalcă Legea nu-i va răbda.

Pe toți lăudăroșii, pe toţi mincinoșii, pe toți ipocriții și pe toți criminalii Domnul îi va termina, pentru că-i e scârbă de așa ceva.

Eu cu dragoste nemărginită voi intra în casa ta, cu frică mă voi închina.

Doamne, învață-mă să fac bine, atunci când dușmanii stau cu ochii pe mine!

Arată-mi cum să mă port, mai ales când știu că mă mint, că în inimă au doar invidie, că stau cu gura deschisă ca un mormânt, și că pe limbă au fățărnicie.

Pedepsește-i, Dumnezeule, și dă-le lor ce-au pregătit ei pentru mine. Bate-i pentru răutatea lor, că pe tine te-au supărat, Doamne.

Iar cei care cred în Tine să fie întotdeauna veseli, tu vei fi cu ei şi toţi cei ce iubesc numele Tău se vor lăuda cu Tine.

Pentru că Tu îl răsplătești pe omul credincios, Doamne, Tu ne-ai înarmat cu bunătate.

Daca psalmii anteriori, 3 și 4, aveau loc noaptea, respectiv înainte de seară, acesta are loc dimineața. De asemenea, o altă schimbare are loc la nivelul instrumentelor utilizate. Psalmul 4 era cântat cu instrumente cu corzi (binnigot), acesta este nehiloth, cu fluiere, flaute sau instrumente asemănătoare. Schimbarea de registru emoțional este însoțită de o schimbare de registru muzical.

Și aici, ca în majoritatea psalmilor, invocarea începe cu o aliterație, care face totul să fie memorabil: amarai ha-azinah Adonai. Ascultă-mă, Doamne, ascultă vocea mea, nu e doar o invocare, o chemare, ci este și o cerință foarte intimă, în textul original fiind utilizată chiar o metaforă aproape fizică, oarecum omenească, prin excelență corporală. Psalmistul îi cere lui Dumnezeu să facă un căuș la ureche, ca să audă mai bine. Ca și când Dumnezeu ar putea ciuli urechile! De aceea să fie transpus cu ia aminte nu ajunge. În Psaltirea de la 1688 e folosită o expresie sugestivă, "bagă în urechi", astfel, ducând mai departe raționamentul, mesajul ar putea să fie chiar bagă la cap, pentru că spre final formula devine imperativă. Auzi strigătul meu!, pare că zbiară cel care se roagă, pare că îl admonestează pe Dumnezeu, incearcă să transforme o cerere indistinctă, emoțională, în ceva inteligibil, în ceva coerent. La început nici nu e o rugăciune, e de fapt o mormăială, o bolborosire a credinciosului care vrea să spună ceva, și nu poate, nu știe cum să exprime.

Suntem, din punct de vedere emoțional, în confuzia dimineții. Din această confuzie suntem scoși atunci când conștientizăm, când ne trezim la realitate, ne prezentăm înaintea Creatorului și înțelegem cu cine avem de-a face. De aceea Dumnezeu este numit împărat și rege, chiard dacă în lumea de azi nu mai avem respect pentru împărați, sau regi, știm că Dumnezeu nu este un președinte ales democratic. El ramane Stapânul universului, șeful-șefilor, cel care face dreptate și pedepsește păcate.

5-6 Deși majoritatea comentatorilor sugerează că e vorba de Absalom (care l-a mințit și trădat pe tatăl lui), vedem că păcătosul despre care vorbește David are câteva trăsături universal valabile pentru Răul omenesc, așa cum este descris în Vechiul Testament ca fiind acea ființă pornită împotriva voinței lui Dumnezeu: viclenia (cuplată cu minciuna), îngâmfarea și aroganța, ușurința cu care necredinciosul încalcă orice regulă, de la mica răutate meschină, până la crima cea mai abominabilă. Minciună, viclenie, crimă, iată cele trei "calități" ale necredinciosului, care decurg una din alta, și cărora li i se opun calitățile omului "drept", beneficiile spirituale ale credinței: iubirea de Dumnezeu și a adevărului, nădejdea cuplată cu credința.

7. toate izvorăsc din dragostea lui Dumnezeu, din chesed – nu din milă, nu dintr-un sentiment inferior, ci din iubirea pură a lui Dumnezeu pentru cel credincios. Iar dragostea este însoțită de frică, dar nu spaimă, ci emoționanta putere a Domnului. Pentru unii Casa Domnului și Altarul de închinare sunt Templul din Ierusalim, pentru alții Raiul, pentru alții biserica sau sinagoga. Dar nu contează locul, pentru că și casa și altarul lui Dumnezeu sunt acolo unde dragostea și frica de Domnul sunt prezente. Adică în inima celui bun și credinicios.

12. În textul clasic cuvântul folosit pentru binecuvântare este barak, adică, la propriu, înbogățire, îndestulare, ocrotire din partea lui Dumnezeu. Binecuvântarea trebuie văzută aici în sens larg, ca starea de bine dată de credință, ca binele material care urmează binelui spiritual. Fă bine, ca să primești bine, concluzionează psalmul.