Ziua 3

Psalmul 3 (Cântat de David, când a fugit de fiul lui, Absalom)
Vai, Doamne, vai, mulți mai vor să mă omoare, vin grămadă ca să mă doboare!
Mulți zic așa: sufletul lui nu mai are scăpare, nici Dumnezeu nu-i mai vine în apărare. (Strigăt)
Numai că tu, Doamne, ești paza și protecția mea; cinstea și mândria mea.
De aceea am strigat şi Domnul m-a ascultat, chiar și de pe muntele Sfânt.
M-am culcat, m-am sculat, el m-a protejat, și de mulțimea dușmanilor care m-au înconjurat nu m-am speriat.
Doamne, hai! Dumnezeule, ce mai stai?!
Peste gură să le dai celor care mă urăsc degeaba; să le sară dinţii din gură păcătoşilor.
 A Domnului e salvarea, a poporului e binecuvântarea. (Strigăt)

Ce poate fi mai cumplit, un tată fuge de fiul lui, care vrea să îl omoare și să îi ia locul, averea, renumele, prestigiul. Urmărit, fugind la miez de noapte ca un hoț, el găsește timp să cânte, să înalțe vocea către Dumnezeu. Mizmor, termenul pentru psalmi, este aici evident o referință la utilizarea psalmilor. Când omul merge pe drum și murmură un cântec de jale, înseamnă că rugăciunea lui ia formă de plâns. Textul sună astfel: vai de mine, ce mă fac acum, sunt urmărit de dușmani de pretutindeni, chiar și familia mea, cei mai dragi ai mei, ar vrea să mă ucidă. E vai și amar de capul meu. Sau cum spun ardelenii, tulai, vai!
Primul vers este aliterativ, efectul nu e doar muzical, e și emoțional. E o incantație, o reluare la nesfârșit a aceleiași teme. Vai, ioi, tulai, măi! Silabele se repetă ca într-un plâns neîntrerupt. Textul original e sugestiv aici: Adonai mah-rabu tzarai, rabimm kamim alai!. Fraza a doua confirmă că e vorba de o luptă pe viață și pe moarte, generată de dorința de putere, de un conflict de natură politică. Situația este disperată. Toată lumea ar vrea să îl vadă pe David mort, familia, colegii (de partid am spune azi), îl dușmănesc, chiar și Dumnezeu ar trebui să îl disprețuiască. Numai că aici lucrurile se schimbă.
Versetul 2 este o referință directă la momentul când ajunge David să sufere, oferă o explicație. Toate aceste necazuri au loc după ce el comite celebrul adulter, prin urmare referința la sufletul fără scăpare este o referință directă la decăderea sa morală. Merită să pățească ceea ce pățește! A greșit, prin urmare nu mai există nimeni care să îl mai ierte, sufletul său e condamnat pentru vecie. După cum vom vedea (și știm din textul Psaltirii), pedeapsa nu este eternă, scăparea și salvarea nu sunt imposibile. Dimpotrivă, am putea spune. Prima parte se termină cu expresia selah, care este chiar un strigăt, presupune să scoți sunete cu vocea ridicată, să vorbești mai puternic decât până în momentul acela. Strigătul ne arată nu doar că fraza se intensifică, dar și că ceea ce se întâmplă a crescut în intensitate, problemele întâmpinate sunt tot mai acute. Termenul a fost tradus și ca element de punctuație (adică stop, urmează altceva), dar și ca fiind un substitut pentru Amin, așa este, e adevărat ce spun. Am preferat varianta de strigăt, pentru că mi se pare că redă dramatismului interpretativ al psalmilor, că subliniază natura profund muzicală a acestor poeme, aici crescendo-ul fiind nu doar textual, ci și melodic.
Acum, la versetul 4, registrul se schimbă, și începe adresarea directă. Dumnezeu este magen ba-adi, rspectiv scut, în sens pur militar, protecție la modul cel mai concret și mai practic cu putință. Și pentru că astăzi nimeni nu mai folosește nici scuturi, nici armură, termenul pază și protecție mi se pare că redă mesajul lui David. Și aici psalmistul folosește succesiuni de termeni care sună similar, asocirea dintre ei (baadi, kevodi, roshi) nefiind doar sonoră, ci și de semnificație, de aceea ei trebuie redați așa cum sunt, pentru a păstra ritmicitatea expresiei. Fiecare este o referință la starea lui David. Kevodi este cinste, dar David a fost orice, numai cinstit nu, cu toate acestea cinstea lui provine de la Dumnezeu, nici măcar din propriile sale acțiuni. În vreme ce roshi este o trimitere la mândrie, însemnând chiar capul ridicat, adică a privi fără rușine, iarăși, ceva ce David nu poate face, pentru că acțiunile sale au fost nerușinate. Dar și aici, cinstea provine de la Dumnezeu, nu de la oameni. Relația este, încă o dată, directă între omul credincios și Dumnezeu. Am strigat și mi-ai răspuns imediat, indiferent unde ai fi Tu și oriunde aș fi eu. Unele interpretări spun că termenul kodsho se referă la muntele lui Dumnezeu, alții sugerează că David însuși se refugiase pe muntele măslinilor, pentru a scăpa de urmăritori. O altă referință este aceea că el fuge în locul unde va fi Templul, epicentrul iudaismului (și unde se va refugia și Isus din calea altor dușmani). Însă trimiterea cea mai simplă este aceea că oriunde aș fi, chiar și în vârf de munte, înconjurat de armate de dușmani, Dumnezeu este acolo, mă aude, reacționează!
Următorul vers este iarăși aliterativ, acumulând cuvintele: shakavti, hekitzoti, Yismekheni. M-am culcat, m-am sculat, m-a apărat, în sensul că am dormit, el m-a supravegheat. David ne spune că este liniștit, știe cine îi va purta de grijă, nu se mai teme de multitudinea dușmanilor înșirați la început. Versetul 6 confirmă, chiar și prin sonoritatea de la final (shatu alai), că referința este la fraza de la început. După toate câte am spus, de ei să mă tem?! Nici vorbă, pentru că mă păzește Dumnezeu! Nu mă tem de nimeni și de nimic. Prin urmare succesiunea este m-am culcat liniștit, m-am trezit odihnit, el m-a ocrotit, de cine ar fi trebuit să mă tem? De dușmanii care mă încercuiesc? Pot să fie cu miile. Într-un limbaj colocvial ar suna cam așa: mă culcai, mă sculai, nu am bai! Dumnezeule, tu mă ocroteai. Ce pot să facă dușmanii, chiar dacă sunt tot poporul, toată armata, toți politicienii, dacă Dumnezeu vrea să mă apere? Acum e timpul ca Dumnezeu să intervină direct, David îi spune, uite, eu m-am trezit, am stat liniștit că Tu vei veni în ajutorul meu, unde ești, ce mai aștepți. Această intransigență a credinciosului este cu atât mai puternică cu cât vine din partea cuiva care tocmai a păcătuit, nu este vreun virtuos care vorbește așa cu Dumnezeu. Dar această chemare nu se face în nume personal, David îi cere lui Dumnezeu să intervină nu pentru că el este bun și drept, ci pentru a le arăta dușmanilor săi cât de puternic e Domnul și cum își ține El promisiunile.
Kuma Adonai, hoshi-eni Elohai, strigă David, către Domnul și Dumnezeul lui, Ridică-te, Doamne, scapă-mă, Dumnezeule, îl îndeamnă nerăbdător și îi cere să-i lovească pe dușmanii lui la modul cel mai omenesc cu putință. Expresia et-kol-oyvai lechi înseamnă la propriu să dai cuiva un pumn în figură, să tragi un upper-cut astfel încât oponenților să le clănțăne dinții în mod explicit, să fie pocniți încât să pice în fund. David îi cere lui Dumnezeu să le dea peste bot dușmanilor și pentru a le închide gura, pentru ca ei să nu mai poată vorbi împotriva lui, dar mai ales să nu mai poată bârfi, să nu mai scoată minciuni pe gură. Ei sunt cei care încalcă, astfel, poruncile lui Dumnezeu, pentru că fac și spun răutăți.
Ultima frază împarte participanții la dialog (credinciosul și divinitatea) în două acțiuni obligatorii: Dacă Dumnezeu își salvează poporul (copiii, credincioșii), îi mântuiește pe cei care cred, atunci și aceștia (poporul, indiferent de cine ar fi el!), trebuie să aducă în schimb slavă și binecuvântări Salvatorului. De aceea acel Selah de la final, iarăși, poate fi înțeles ca o formulă de încheiere (Amin!), dar poate fi și un îndemn la strigăt, la un urlet de încântare, un chiot de bucurie că cel credincios a scăpat. Iuhuu, Yupiii, Uraa! Am scăpat, mulțumesc, Doamne!